O radiografie a instrumentarului magic folosit în România
de Gina S.
În cele ce urmează prezentăm o clasificare a pieselor de instrumentar, o varietate imensă de obiecte create de om sau organice, cu diferite roluri în practica magică. Dacă trecem în revistă rezultatele unor investigații arheologice, iar apoi parcurgem o bibliografie ce include studii etnografice și antropologice și apoi mai departe toate datele cu informațiile din diferite cercetări de teren, înțelegem că orice lucru, indiferent de tip și origini, poate căpăta funcții esențiale într-un act de vrăjitorie. Vom oferi de-a lungul acestui articol câteva exemple de obiecte neanimate (de genul uneltelor folosite la lucru, bijuteriilor și altele), elemente vegetale sau părți animaliere și, tipuri de alimente ori substanțe, pe care le putem regăsi în studii privind practicile magice din regiunile României.
Când spunem că orice lucru sau element poate fi utilizat de către persoanele practicante de magie/vrăjitorie, avem în vedere că putem cunoaște detalii despre acele lucruri, dar nu întotdeauna despre principiile după care ele sunt integrate în ritualuri, descântece sau farmece de-a lungul istoriilor, chiar dacă unele interviuri par să prezinte pașii detaliați ai acestor practici. În studiile din secolul curent care examinează fenomene religioase, practici de cult și ritualuri magice observăm un consens din care deducem că nu putem discuta aceste subiecte fără a lua în calcul relația dintre secret și adevăr și ce presupune aceasta. Așa cum afirmă Mirel Bănică într-o lucrare cumprinzătoare despre cultura și religia romilor („Bafta, Devla și Haramul”), secretul este o formă de „acces către cunoașterea celuilalt”, care se obține fie natural, „prin acceptare”, fie prin constrângere. Amintind succint unele idei filosofice discutate de Ludwig Wittgenstein, sau mai recent de Sandra Laugier, Bănică vrea să atragă atenția că secretul nu are de-a face cu refuzul unei persoane sau grup de a vorbi, cât cu refuzul de a se expune unei lumi care prezintă potențiale pericole de violență sau oprimare. Rezultă de-aici că nu tot ceea ce este prezentat ca metodă sau instrumentar în relatările dintr-o cercetare de teren poate fi interpretat factual, întrucât există o „logică a secretului” care în unele contexte se dovedește a fi impermeabilă. Spre exemplu, Bănică este de părere că această logica a secretului nu permite documentarea unor aspecte „estențiale” ale culturii romilor și ale modurilor în care aceasta a fost convertitată la „noile mișcări religioase”. (Bănică, 2019, 398) Similar, putem discuta despre întreaga cultură vrăjitoarească indiferent de grupurile etnice care o compun și de geografiile din discuție. În tradiția românească, de exemplu descântecele și blestemele nu sunt niciodată expuse cu acuratețe de către cei care le pun în practică, întrucât ei cred că puterea eficacității lor stă tocmai în secret și în faptul că ele trebuie „furate”, sau moștenite pe diferite căi, dar nu dobândite prin feluri convenționale de acces la cunoaștere.
Dacă avem în discuție doar sursele arheologice, aici întregul domeniu de studiu a avut de suferit, pentru o perioadă considerabilă, din cauza unei predispoziții generalizate în rândul teoreticienilor și specialiștilor, unde orice fel de obiect sau fragment de zid dezgropat erau interpretate ca fiind parte din recuzita și ritualul de cult ale unei comunități, în lipsa altor analogii. De partea cealaltă, unde studiile sunt coordonate de cercetători care chestionează vehement ipotezele ce indică obiecte de cult, observăm că există totuși un material vast care investighează posibile funcții magice pentru o mulțime de categorii de obiecte. Aceste obiecte au datări variate care acoperă perioade exhaustive, având în vedere înțelegerea că, practicile magice bazate pe simulacre au fost utilizate în forme similare cel puțin din perioada târzie a Paleoliticului și că au avut o circulație universală. (Conovici, 1994, 64) Multe categorii de bijuterii din perioade istorice diferite sunt descrise ca obiecte cu funcție magică, de exemplu cele de tipul amuletelor, sau inelele folosite în cadrul unor ritualuri, și la fel de multe sunt și vasele corelate cu diverse tradiții magice, precum libațiile. De exemplu, în cadrul unor cercetări la fortificația antică de la Crăsanii de Jos (Ialomița) asociată secolului al IV-lea î.e.n., au fost descoperite, la nivelul așezărilor și gropilor, corpuri geometrice din lut, un paralelipiped din os, pandantive, amulete din diferite materiale, „melci marini perforați”, fragmente de oase provenind de la animale, miniaturi reprezentând animale sau un topor, fluiere din os, „truse magice” (Ibidem), toate presupuse ca fiind piese utilizate în practica magică. Dacă în urma unor analize, o parte dintre obiectele de acest tip nu pot reprezenta ceva mai mult decât obiecte decorative, cu funcție pur estetică, sau elemente din arsenalul de joacă al copiilor, altele rămân totuși încadrate ca piese cu funcție magică, chiar și atunci când au rol decorativ, sau când au fost la origine jucării, mai ales că și copiii aveau de multe ori contribuții în ritualurile unor comunități. Aurel Rustoiu are o întreagă lucrare dedicată acestei teme, unde instrumentarul magic descoperit în situri reprezentative pentru Epoca Fierului din aria Transilvaniei este încadrat în trei categorii: obiecte create special pentru magie (figurine antropomorfe sau zoomorfe din ceară, argilă etc. și amulete), obiecte profane transformate în unelte magice (obiecte de uz comun, precum accesorii de vestimentație), modificate intenționat pentru a fi utilizate în ritualuri, și materiale naturale „găsite”: plante, minerale, părți de animale cu proprietăți protective, precum și artefacte din epoci mai vechi, de genul uneltelor, armelor, descoperite întâmplător și întrebuințate apoi ca talismane. (Rustoiu, 2019, 16–17) Mai departe, vom grupa, în funcție de proprietățile lor materiale, câteva exemple de instrumente folosite in magie așa cum apar înregistrate în sursele etnografice din România ultimelor decenii și vom observa indirect, în ce măsură se suprapun aceste obiceiuri cu vechile tradiții.
Obiecte neanimate: de la tarot și topoare, la păpuși voodoo
Cărțile de tarot s-au răspândit în întreagă Europă medievală, inclusiv în teritoriile României, motiv pentru care le putem numi printre primele atunci când începem exemplificarea obiectelor neanimate cu potențial de întrebuințare magică. Dintr-o lucrare semnată de autorii Pamfil și Maria Bilțiu, aflăm despre o vrăjitoare renumită în Baia Mare și zonele proxime, cunoscută sub numele maghiarizat Nancsi, care a trăit până în anii ’70. Ea și-ar fi căpătat această popularitate tocmai prin intermediul tarotului, corelat evident cu întregul spectru de practici care integrează simboluri și analogii, sau sugestii. Tarotul pare că are o răspândire și mai mare în ultimele decenii și a rămas astfel cea mai comună practică în rândul vrăjitorilor de aproape pretutindeni. Alte obiecte pe care le regăsim în cele mai comune reprezentări ale descântătorilor și vindecătorilor din toate timpurile și spațiile cercetate sunt armele albe, cel mai des cuțitul și toporul în cazul culturii locale. Vrăjitoarea Nancsi, precum și Ana Hrebil (1911–1979), altă practicantă renumită din zona maramureșeană, care au răspuns întrebărilor etnologului Bilțiu, au relatat un ritual ce utilizează un topor și o serie de alte obiecte regăsite de-a lungul timpului în practicile magice. Această vrăjitorie este îndreptată împotriva a ceea ce în termeni regionali se numea „făcătură”, referindu-se la un tip de magie neagră care determina îmbolnăvirea gravă a unei persoane. Pentru a fi vindecată, persoana trebuia să treacă prin hamul unui cal, în timp ce vrăjitoarea rostea un descântec cu ajutorul căruia crea o analogie între boală și ham. Următorul pas includea o haină de la persoana care era bănuită că i-ar fi făcut farmece negative, cu care era îmbrăcată o piesă din angrenajul războiului de țesut, mai exact sulul pentru înfășurarea firelor. Astfel apărea o păpușă simulacru pe care vrăjitoarea o bătea cu o mătură „părăsită” și care devenea reprezentarea „duhurilor rele” prin intermediul intervențiilor verbale. Un topor era trecut apoi de nouă ori prin cămașa presupusei persoane care a aruncat blestemul, în timp ce descântecul sugera analogia toporului cu „făcătura” și întoarcerea acesteia către persoana care a făcut farmecul. Ritualul se încheiea cu învârtirea în sens invers a unui vechi instrument pentru înfășurarea firelor de bumbac, cânepă etc. (vârtelniță), piesă care de asemenea era îmbrăcată cu un obiect vestimentar de la aceeași persoană. Ultimele cuvinte rostite în timpul ritualului aveau rostul de a trimite farmecele către „codrii fără de umbră, unde picior de om nu umblă”. (Bilțiu, 2017, 35–36)
Toporul este menționat și în ritualurile contra unor fenomene meteo, precum grindina. El este folosit împreună cu un băț făcut dintr-o creangă de alun pentru „amenințarea” norilor și alungarea lor către pădurile nepopulate. (Tabaranu, 2012, 66) De asemenea, cuțitul este utilizat într-o varietate și mai mare de practici magice și observăm că apare în moduri distincte în obiceiurile vrăjitorilor: cuțit alămat, cuțit furat, cuțit găsit, sau cuțit cununat. Cel din urmă capătă o valoare semnificativă în unele ritualuri și este numit astfel pentru că a fost păstrat la brâul ginerelui sau la sânul miresei atunci când s-au căsătorit. Cuțitele apar des în descântecele de deochi la copiii nou-născuți (Bilțiu, 2015, 107), sau în obiceiurile împotriva ciumei (Arapu, 2022, 9) și în alte practici de vindecare, unde sunt învârtite și fac semne de cruci în dreptul acelor părți corporale care sunt atinse de boală, iar apoi sunt înfipte fie într-o pâine, fie după o ușă, sau în pământ. Exista și credința că, dacă un cuțit înfipt în pământ a ruginit într-un interval de timp hotărât de descântător, acesta era un semn că bolnavul era irecuperabil. (Tabaranu, 2012, 65) Evident, același obiect poate fi utilizat și în practicile de magie neagră. „Pusul cuțitului” este o vrajă pe care oamenii din lumea rurală o consideră la fel de gravă precum „pusul argintului viu” sau luarea manei vacilor. (Dorondel, 2004, 245) În sudul Olteniei, „descântecul de cuțit” aduce în atenție un aspect inedit, faptul că această armă rituală provine din Țarigrad, denumirea slavonă a Constantinopolului, însă Mihaela Grancea semnalizează că acest nume apare des în poezia populară, unde nu indică un loc geografic, ci unul mental. Ștefan Dorondel explică mai clar acest argument și amintește că în bocetele din aceeași arie, Țarigrad este numele „lumii de dincolo” sau ceva ce denumește nedenumitul. Iată cum continuă:
„Cuțitul cumpărat de la Țarigrad se transformă dintr-un cuțit obișnuit (așa cum este cel folosit în acest ritual) într-unul «cumpărat» dintr-un loc îndepărtat care are legătură cu lumea de dincolo. Agentul care ajută vrăjitoarea să pună cuțitul este diavolul, personaj prin excelență reprezentând lumea de dincolo. Iar prin intermediul cuțitului se aduce moartea.” (Idem, 248)
Descântecele împotriva junghiurilor menționează atât cuțitul, cât și sabia, iar alte obiecte tăioase care se regăsesc printre instrumentele vrăjitorilor sunt foarfecele, furcile, sau alte obiectele care înțeapă, adică acele, andrelele pentru croșetat etc. Pe lângă acestea, în obieciurile magice înregistrate în istoria recentă și nu numai sunt menționate frecvent ustensile de uz caznic, de genul: albie, ciur sau sită, lingură, melesteu/făcăleț, vas de lut, oală, mătură, perie, lopată, piese de la războiul de țesut (sul, spată, iţe, fuştei, tălpici, fus, sucală/suveică, vârtelniță), de asemenea toate uneltele folosite la cuptor și sobă, sau alte obiecte metalice cu rezonanță simbolică puternică, inclusiv monedele, sau potcoava și lacătul, cel din urmă folosit în obiceiuri funerare și agrare, sau pentru a „închide gura lupului” (Bilțiu, 2017, 34). Când explică prezența acestor categorii de obiecte în patrimoniul magic local, Bilțiu aduce în discuție tradiția prelucrării metalelor și ritualurile asociate cu această industrie din timpuri îndepărtate, precum și „energia magică” a vetrei, sau vasele din lut și ceramică ce simbolizează acțiunea magică a apei, pământului și focului. (Idem, 29) El menționează că cele mai „eficiente” obiecte pentru ritualuri vrăjitorești sunt totuși cele găsite, sau furate.
Obiectele folosite la îngrijire, precum pieptănul, erau des întâlnite în practica magică și, la fel și bijuteriile. Există un obicei local asociat cu superstițiile fetelor privind alegerea celui potrivit pentru o relație, un ritual pe care ele îl învață de la vrăjitoare, conform descrierilor lui Bilțiu. Practica urmărește „ghicirea ursitului” și printre piesele folosite este menționat un inel, care trebui trecut prin apa de la nouă fântâni, sau în alte versiuni este menționat un vas cu apă și două oglinzi, în care o imagine trebuie să se arate în ziua sărbătorii de „Bobotează”. Rustoiu oferă numeroase posibile exemple de practici magice care includeau un inel, întrucât obiectul putea fi asociat statului social, sau specific unor ritualuri precum logodna și căsătoria, încă din Antichitatea timpurie. (Rustoiu, 2019, 204–210) Este interesant exemplul unui mormânt de incinerație inclus din situl arheologic de la Fântânele-Dâmbu Popii (Bistrița-Năsăud), în care au fost găsite urme ale unor ofrande. Mormântul, asociat unei populații cu origini galice cuprindea osemintele defunctului în interiorul unui sac, osemintele unui porc, precum și trei fibule, cinci vase, o sabie și o brățară din sticlă albastră cu decor galben. Rustoiu afirmă că brățara apare de obicei în mormintele persoanelor de gen feminin, iar sabia corespunde genului masculin în acea perioadă, iar detaliile deosebite în cazul de la Fântânele ar fi prezența simultană a acestor două obiecte într-un ritual funerar, precum și faptul că ele au fost adăugate în groapă după incinerație. (Idem, 211–212)
Oglinzile apar, de asemenea, frecvent în lucrările etnografice și arheologice care urmăresc cercetarea practicilor magice la societățile din perioade diferite, inclusiv preistoria. Au fost găsite în timp o mulțime de oglinzi din diferite faze ale Antichității, în special pe siturile din preajma Dunării și Mării Negre, iar interpretările specialiștilor arheologi accentează fie rolul pe care o oglindă îl are în rutina de îngrijre a oamenilor din epoci diferite, fie funcția magică a acesteia. Sunt găsite frecvent în interiorul siturilor oglinzi de dimensiuni mici, cu rame din cupru, a căror fragilitate îi determină pe unii cercetători să le atribuie funcții magice, deoarece consideră că nu ar fi fost practice pentru altfel de scopuri. De asemenea, materialul în sine, plumbul, care era ușor de prelucrat, ar fi fost asociat unui posibil simbolism magic. Sanctuarele dedicate unor zeități feminine conțin astfel de oglinzi din plumb, care de obicei au inscripționate formule votive, fiind astfel incluse în recuzita practicilor divinatorii. Dintr-un studiu arheologic care analizează o astfel de oglindă găsit într-un sit în Tulcea, aflăm că la Sucidava (pe teritorul actual al localității Corabia) au fost găsite numeroase oglinzi de acest tip decorate cu motive viticole și cu inscripția „da vinum”, care au fost interpretate drept ofrande dedicate unor zeități masculine. (Streinu, Schwarcz, Mirea, 2020, 176–177)
Multe ritualuri includ și obiecte textile, după cum am observat deja, fie articole de gen feminin sau masculin, în funcție de scopurile vrăjilor, de exemplu haine uzuale, baticuri, batiste etc. Vrăjitoarea Nancsi menționa că acestea erau cel mai ușor de furat, întrucât puteau fi extrase din curțile oamenilor când erau lăsate la uscat. (Idem, 34) La polul opus, obiectul cel mai greu de obținut era „brăcinarul mortului”, un fel de curea de la costumul cu care o persoană decedată era îngropată. Acesta era folosit în magia „de legat” și presupunea să fie pus sub perna sau printre hainele persoanei căreia îi erau adresate farmecele, după ce au fost făcute vrăji și noduri asociate, însoțite de formule de genul: „Io nu-nnod brăcinaru’, că îl leg pă Vasile, să nu să mai însoare atâţia ani câte noduri am făcut” (Idem, 35).
Întrucât în atmosfera rurală a secolului trecut era comun ca înmormântările să atragă interesul vrăjitorilor, care ar fi vrut să sustragă diferite obiecte cu încărcătură simbolică folosite cu astfel de ocazii, obiceiurile funerare au integrat noi ritualuri cu rol de protecție împotriva vrăjilor. De exemplu, când o persoană deceda, cadavrul era măsurat cu un băț pentru a determina dimensiunile sicriului, iar vrăjitorii căutau să obțină bățul pentru a-l folosi în farmece necesare la despărțirea cuplurilor. Din acest motiv, în unele comunități a fost luată decizia ca acel băț să fie întotdeauna îngropat odată cu defunctul. În cazul unei sinucideri prin spânzurare, funia folosită era căutată de magicieni pentru același scop, așa că și aceasta trebuia apoi îngropată odată cu omul (Bilțiu, 2015, 110). Baba Nancsi a povestit, de asemenea, că atunci când avea o clientă care fusese părăsită de un partener care a ales pe altcineva, ea folosea bățul „cu care a fost despărțit șarpele de broască” și mergea la casa cuplului nou-format, cu bățul respectiv ascuns în mâneca hainei. Ritualul presupunea ca vrăjitoarea să treacă printre cei doi și să rostească în gând: „aşè cum am despărţât cu bota asta şerpele de broască, aşè să să despartă iştea doi şi să nu mai steie veci laolaltă, atunci să să adune iştea doi când s-or aduna şarpele cu broasca”. (Bilțiu, 2017, 33)
Un alt obiect întrebuințat frecvent în actele de magie neagră este păpușa rituală, o reprezentare menită să imite corpul uman, care în unele obiceiuri împrumută și particularități fizionomice sau corporale. Nancsi îi relata lui Bilțiu că așeza o astfel de păpușă în scorbura unui copac, într-o pădure. În următoarea dimineață revenea și înfigea nouă ace în pieptul păpușii, acțiune pe care o repeta timp de nouă zile consecutiv. Acest ritual era pus în practică când vrăjitoarea urmărea moartea cuiva tot din aceleași cauze maritale, de exemplu o femeie regreta că soțul său a plecat și s-a recăsătorit cu altcineva, iar vrăjitoarea „uneltea” eliminarea celeilalte persoane, pentru ca bărbatul să fie nevoit să se întoarcă la fosta soție. (Idem, 35). În mod previzibil, ceea ce nu regăsim în astfel de relatări ale unor vrăjitoare este aspectul că, magia neagră începe să aibă rezultate de-abia atunci când persoana care este ținta farmecelor negative începe să ia în considerare puterea acestora practici.
Păpușile tip simulacru nu corespund doar magiei negre și, la fel ca alte obiecte pot fi folosite în modalități ritualice variate. Pentru Ținutul Pădurenilor, cercetătoarea etnolog Doina Işfănoni a consemnat un obicei de înmormântare mai puțin discutat. În unele sicrie, oamenii erau îngropați alături de păpuși, car variau în număr în funcție de câți membri cuprindea familia defunctului. (Bilțiu, 2015, 109) În lucrarea lui Dorondel privind ritualurile funerare și simbolismul acvatic caracteristice imaginarului țărănesc („Moartea și apa”) găsim detalii din povestea unei femei din comuna Moțăței (Dolj) care descrie ce anume i-a determinat alegerea, sau menirea de a se specializa în vrăjitorie. Ea relatează că a intrat în comă pentru o săptămână la scurt timp după ce s-a născut, iar mama sa, speriată că ar fi murit chiar, ar fi chemat o vrăjitoare bătrână. Atunci a fost creată o păpușă din „crăcane” (crengi), cu cap din cârpe și „învelită în alb”. Păpușa a fost așezată pe capul fetei nou-născute, iar apoi „pacienta” a trecut printr-o baie rituală, fapt care i-a declanșat plânsetele și, implicit ieșirea din comă. Vrăjitoarea bătrână ar fi spus atunci că copilul nu va muri, dar când va crește va trebui să practice magia (Dorondel, 2004, 245). Acesta este un exemplu în care simulacrul uman este inclus într-o terapie de vindecare, în contrast cu alte consemnări care vor expune ceva ce se aseamănă mai degrabă cu credințele de tip voodoo.
Bineînțeles, de-a lungul timpului observăm un interes mai mare înspre practicile de magie ofensivă decât înspre cele asociate magiei defensive. Putem deduce un astfel de argument și din studiul lui Rustoiu, unde menționează, printre altele, ritualurile de protecție găsite într-o carte scrisă în Imperiul Asirian, care aveau scopul de a combate activitățile magice de tip malefic, sau perspectiva lui Platon care punea tot ce era rău pe seama superstițiilor comunităților din timpul său și care critica acei oameni ce credeau că au fost blestemați când găseau un simalucru din ceară topită, pe pragul casei. De asemenea, este menționat tot aici istoricul și politicianul Tacit (54/6–120 e.n.) care credea că Gaius Iulius Caesar Germanicus a murit pentru că farmecele malefice se abătuseră asupra casei sale din Antiohia. (Rustoiu, 2019, 239) Mai departe, citim despre tăblițe cu diverse inscripții și papirusuri din aria mediterană, care conțin forme antice de blesteme și vrăji ofensive folosite din varii motive personale, care puteau ține de probleme juridice, competiții sportive și relații domestice, sau aspecte profesionale, aici fiind exemplificate „vrăjile de dragoste” practicate în unele bordeluri antice. (Idem, 240) Rustoiu descrie cum cele mai multe farmece de acest tip includeau păpușa simulacru în recuzită, care la grecii antici se numea „kolossoi” și era făcută din ceară pentru a putea fi arsă odată cu rostirea blestemului și, care în rândul cercetătorilor a fost denumită „păpușă voodoo”. Cu contribuția analizelor lui György Németh asupra unor surse literare antice, Rustoiu indică o varietate mare de materiale care puteau fi întrebuințate la crearea acestor păpuși: ceară, lână, lemn, ceramică, aluat și probabil orice putea fi topit, spart, distrus, înțepat. În ritualurile care nu implicau distrugerea sau înțeparea păpușii, aceasta era fie lăsată să plutească pe apă, fie era „plantată” într-o scorbură, sau aruncată într-o groapă. (Idem, 241–242) Acest obicei a supraviețuit până în secolul curent, cel puțin în sudul României, într-o formă ritualică ce se aplică doar în perioadele de secetă. Îl întâlnim cu numele „scaloian” sau „mumuliță” și presupune conceperea unei păpuși din lut, care se împodobește cu flori și e lăsată apoi să plutească pe apă, într-o procesiune menită să aducă ploaia.
Farmece din lumea vie: elemente naturale în vrăjitoria populară
După cum am văzut, obiectele create de om și integrate în magie pot fi infinit de numeroase. În partea de final a acestui articol vom discuta despre obiectele create de natură și de interacțiunea dintre om și mediul înconjurător. Evident, elementele vegetale incluse între piesele de instrumentar magic sunt, de asemenea, obiecte neanimate dacă discutăm în termeni concreți, întrucât în cele mai multe cazuri, ele au fost smulse din forma de viață care le susținea. Cu toate astea, nu le putem asocia doar creației (sau distructivității) umane, mai ales că multe vrăji includ și acțiuni care implică arborii vii și, astfel, are mai mult sens să le numim elemente vegetale și să indicăm astfel tipul de simbolism pe care îl presupune prezența lor. Din această categorie, o altă formă foarte comună de magie pe care o regăsim în spațiile rurale românești este „datul în bobi”, care se referă la o practică în care sunt utilizate boabe, adică fructele unor plante leguminoase precum fasolea, sau semințele cerealelor (grâu, porumb, mei etc). Bilțiu descrie farmecul de „ghicire a norocului” pe care Baba Nancsi îl executa și care consta în amestecarea a 12 boabe de fasole, 12 de grâu și alte 12 de porumb, proces corelat cu descântece în care erau menționate toate speciile, inclusiv mazărea, iar de-aici rezultau trei grupuri de boabe amestecate. Persoana care dorea să-și afle norocul era invitată să extragă, cu ochii închiși, câteva boabe, iar vrăjitoarea îi interpreta soarta în funcție de tipul de boabe care predomina alegerile sale: dacă persoana alegea mai multe boabe de fasole, farmecul simboliza un viitor norocos și, nu ar fi fost prea diferit nici cazul grâului, care favoriza predicții pozitive datorită asocierilor cu mitologia creștină; semnele rele și ghinioanele, de partea cealaltă, erau simbolizate atunci când persoana alegea mai multe boabe de porumb. (Bilțiu, 2017, 33)
O vrăjitoare din Ciupercenii Noi, o comună în apropierea graniței de sud-vest cu Bulgaria relata în urmă cu aproximativ 20 de ani un ritual împotriva „bolii copilului”, care includea, printre alte obiecte, boabe pentru descântece. Ritualul începea cu identificarea hainelor pe care copilul le purta când s-a îmbolnăvit și presupunea ca acestea să fie din nou folosite de același subiect. La șase zile după ce îmbrăca hainele, copilul era supus unui descântec, proces reluat și în ziua a șaptea și a noua. Hainele erau apoi îndepărtate și atârnate pe garduri, iar fragmente din ele erau secționate și deveneau parte din instrumentarul unei alte serii de descântece, care mai cuprindea: nouă boabe de grâu, nouă boabe de mei, nouă boabe de tămâie, nouă lumânări, plus „murdărie de porc”. (Dorondel, 2004, 247) În contextul acestei povestiri, Dorondel explică cum vrăjitoarea nu a descris, în mod intenționat, procedura completă a ritualului, întrucât considera că acesta nu trebuia dat mai departe. Sunt indicați brusc pașii finali ai respectivei practici magice, când copilul face o baie rituală, iar apa în care a fost spălat se varsă la rădăcina unui „copac roditor” din grădină, cu mențiunea clară ca acesta să nu fie salcâm, dud sau plop, deoarece farmecul „nu va fi primit”.(Ibidem) Vrăjitoarea afirmă că hainele „descântate” pot fi purtate din nou după spălare, în vreme ce fragmentele secționate trebuie îngropate cât mai bine, deoarece scoaterea lor din pământ ar putea atrage moartea copilului. (Ibidem) Totodată, o altă practică magică înrădăcinată în folclorul românesc este „dresul mortului”, al cărui scop este, probabil, prevenirea apariției strigoilor. În acest ritual se utilizează de asemenea boabe de grâu, mei, tămâie și lumânări, precum și curățări ritualice cu ajutorul apei, care trebuie să ajungă tot la rădăcina unui copac roditor.
În afara speciilor de cereale, alte genuri din care provin cele mai multe elemente vegetale utilizate în magie sunt mărăcinii, pelinul, cicoarea, alunul, ardeiul, dovleacul, ceapa, varza, brusturele, busuiocul, cânepa, vița de vie, mărul, păpădia, fânul, trestia, mesteacănul, socul, troscotul, floarea-soarelui etc. Ala Tabaranu remarcă faptul că plantele care au leac în magie nu sunt întodeauna numite în cuprinsul descântecelor, iar atunci când sunt menționate este indicat efectul lor asupra forțelor malefice, de exemplu al usturoiului, arțaralui, nucului, lintei și nu numai. Descântecul contra mușcăturii de șarpe trebuie făcut fie cu o crengă de alun – care reprezintă „nașul șarpelui”, fie cu viță de vie, liliac, boz (Sambucus ebulus), călin (Viburnum opulus), sau corn (Cornus mas). Cu nuiaua de alun se descântă animalele împotriva sterilității sau bolilor care pot afecta fertilitatea și, cu același obiect se pot descoperi comori conform miturilor. Descântecele de „ursită” includeau fragmente de arțar sau măceș, iar farmecele contra paraziților la vite avea nevoie de soc. Tabaranu descrie un ritual unde descântătoarea lovește un soc cu un vas din lemn de alun în timp ce rostește formule magice și atrage atenția asupra faptului că socul era inclus și în practicile magice ale Imperiului Roman. Cu acest prilej este adusă în discuție o tradiție din Sicilia care spune că șerpii trebuie omorâți cu un băț din lemn de soc, iar hoții trebuie îndepărtați cu același obiect pentru a nu se mai întoarce, exemple similare fiind consemnate și în Rusia, Letonia, sau Danemarca . (Tabaranu, 2012, 65– 66)
În repertoriul magic local, atât salcia, cât și semințele de cânepă sunt utile în practicile de vindecare a durerilor de dinți sau inflamațiilor urechii. (Ibidem) Întregistrările privind metodele vrăjitoarei Nancsi aduc în atenție un alt exemplu important pentru cateogoria obiectelor vegetale, creanga pe care a cântat cucul, precum și farmecele care necesită ramuri de la nouă specii de arbori, sau alte obiecte vegetale in diferite combinații cu obiecte de orice. Atât socul cât și speciile măracinoase sunt incluse pentru piesele de instrumentar magic și de către Nancsi. (Bilțiu, 2017, 30) Creanga pe care a cântat cucul era folosită în vrăjile pentru succesul financiar al unui client, de exemplu Nancsi tăia o bucată din această ramură, care devenea talismanul clientului când mergea la târg. Clientul care dorea să-și vândă toate mărfurile la târg rostea în gând formule de descântec ce contribuiau la fixarea ideii de succes în mentalitatea sa, care era asociată cu zborul cucului în pădure. Tot fragmente de la o astfel de creangă purtau în sân și fetele când doreau să atragă atenția unor anume băieți, un potențial motiv pentru care practicanții și clienții duceau ofrande în păduri pentru cuci. (Idem, 35)
Printre instrumentele de vrăjitorie mai întâlnim atât părți din cadavrele unor animale (blană, dinți, oase), cât și animale în viață, trimise „la plimbare”, „livrate” în cutii sau integrate în anumite acțiuni prevăzute de „scenariul” ritualului. Părul de câine, de exemplu, se arde pentru fumigație în timpul descântecului de deochi la nou-născuți, deoarece câinele are capacitatea de a „simți duhurile rele”. (Bilțiu, 2015, 107) Dintre animalele vii, Baba Nancsi se folosea de cocoș, găină (de cele mai multe ori neagră), pui de câine care nu avea încă ochii formați, sau pui de pisică; în ceea ce privește mortăciunile și părțile animaliere, Nancis utiliza piele de arici și de șarpe, coarne de berbec, „lână de broască”, fulgi de găină, sau gâtul unui lup. Pielea găsită după ce năpârleau șerpii era folosită într-un farmec pentru vindecarea beției la persoanele de gen masculin. Vraja presupunea ca aceste persoane să primească de la soțiile lor țuica ce a fost strecurată prin pielea unui șarpe. De strecurat se ocupa vrăjitoarea care rostea ceva de genul: „aşè cum nu poate bè şerpele, aşè să nu poată bè nici Ion, cât a trăi şi cât a văcui”. (Bilțiu, 2017, 37) De asemenea, gâtul de lup era util în farmecele care urmăreau despărțirea a doi parteneri, pe care vrăjitoarea îl ascundea în sân și îl scuipa de trei ori, în timp ce se prefăcea că își închide cămașa. (Idem, 33)
O mandibulă de cal reprezenta totodată o piesă importantă în practica magică, care trebuia adusă dintr-o râpă sau câmpie și, la fel putem considera și coarnele de cerb. Printre ajutorele vrăjitorilor se află și nevăstuica, alături de insecte precum călugărița, sau lăcusta (Tabaranu, 2012, 63) și de amfibieni. Bilțiu oferă câteva detalii despre „orânda de broască”, un alt farmec folosit pentru a sugera moartea „rivalei” unei cliente, care în acest caz constă în expedierea unei broaște, deseori cu pui, la casa presupusei victime. O altă versiune este mult mai brutală, întrucât vrăjitoarea își determină clienta să prindă o broască din prima apă și „să o coasă la gură și la fund” pentru a sugera moartea celeilalte. (Bilțiu, 2017, 36)
Este potrivit să amintim în această secțiune dedicată elementelor naturale și cărbunii, pucioasa sau mineralele. Cărbunele, considerat un agent magic este folosit deseori în descântecul de deochi, fiind stins în unt, sau în „apă neîncepută”. Pietrele, pe de altă parte au o întrebuințare și mai variată. În trecut, ele erau încălzite și aplicate pe corp în timpul unor descântece, similar cu modul în care apar și astăzi în unele practici terapeutice. Pietrele au fost introduse atât în arta vindecării prin folosirea lor la prepararea unor leacuri, cât și în tradiția magiei ofensive. După cum afirmă și Rustoiu, exista o credință foarte răspândită în perioada medievală cum că pietrele, fosilele și orice obiecte de acest fel „găsite”, de genul uneltelor litice preistorice, aveau „proprietăți miraculoase”, cele din urmă fiind descrise ca „materializări ale tunetelor”. (Rustoiu, 2012, 178–179)
Alimente, apă și „lucruri spurcate”
Așa cum tarotul oferă „cititorilor” analogii pentru orice fel de fenomen al vieții inconștiente și pentru orice strat al existenței concrete, sau activității conștiente, întregul repertoriu corespunzător practicilor magice cuprinde simboluri pentru orice aspect problematic al vieții trăite. Din această cauză, alimentele, băuturile, inclusiv excrementele se află, de asemenea, printre obiectele cu întrebuințare magică. În practicile magiei ortodoxe, pâinea apare frecvent în ritualuri întrucât ceea ce simbolizează contribuie la stabilirea mitologiilor statelor agrare. Astfel, colacul este introdus în diferite obiceiuri funerare, predominant, dar și în alte vrăji, care pot încorpora și alte forme ale aceluiași simbol, de exemplu aluatul, sau făina. Sarea, oul, slănina, sau untura sunt alte alimente pe care le regăsim întrebuințate frecvent în vrăj. Bana Nancsi folosea, pe lângă sare, piper și boia atunci când făcea farmece și considera că era suficient să arunce astfel de condimente între doi parteneri când aceștia nu observau gestul, pentru a atrage certurile și despărțirea lor. (Bilțiu, 2017, 34).
În materie de lichide folosite la vrăji, apa este elementul fără de care multe descântece și practici magice nu pot avea loc, pentru că se folosește la băi, sau la pregătirea alimentelor și leacurilor pentru vindecare. Descoperim astfel numeroase feluri de apă: apă neîncepută, apă stătută, apă ordinară, apă sfințită, apă specială, sau apa în care a fost spălat mortul. (Tabaranu, 2012, 61) Cea din urmă era folosită, printre altele, în cadrul unui blestem care „lega” o persoană astfel încât să nu se căsătorească. Aceasta era stropită cu „apa mortului” în timp ce vrăjitorul sau vrăjitoarea rostea că respectiva se va căsători atunci când se va căsători mortul. (Bilțiu, 2017, 35) Borșul, uleiul, oțetul, vinul, sau tăria sunt la rândul lor incluse frecvent printre ingredientele necesare la acțiunea unui descântec.
Lichidele și substanțele organice sunt considerate a fi „agenți magici” care sporesc forța farmecului. Substanța de care oamenii s-au speriat cel mai mult în întreaga tradiție a superstițiilor și de care se tem și astăzi este mercurul, sau argintul viu, deoarece efectele sale toxice determină, în termeni populari, cel mai periculos ritual vrăjitoresc, care face parte din categoria „farmecelor de ursită”. Există, în mod evident și vrăji care au scopul de a anula prin „oglindire” efectele mercurului atunci când cineva a călcat această substanță, sau a atins-o în alt fel. Descântecul utilizat în acest caz adaugă un nou tip de „argint”, care trebuie să „lupte” cu mercurul adevărat trimis de vrăjitori. (Olteanu, 2005, 41)
„Lucrurile spurcate” reprezintă excremente colectate de la pisici, câini, porci, diverse păsări, oameni etc. pentru a fi întrebuințate în farmece. Am văzut în rândurile de mai sus un exemplu în care excrementele de porc erau folosite într-un ritual contra „bolii copilului”. Nancsi folosea astfel de lucruri în formă uscată, pe care le arunca către fața unei fete pentru care dorea să atragă ură. (Ibidem) Descântecele împotriva herpesului („bube dulci”) utilizau nouă fragmente extrase din bălegarul calului care erau încălzite și aplicate direct pe porțiunea afectată, înainte de răsăritul soarelui. (Tabaranu, 2012, 67)
Referințe:
Arapu, V., „Coruperea și înfruntarea ciumei în folclor: credințe, superstiții și practici magice (aspecte etnoculturale)”, în Revista de etnologie și culturologie, Vol. XXXI, 2022, pp. 5–11
Bănică, M., Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, Polirom, 2019
Bilțiu, P., „Rituri şi practici magice în obiceiurile de familie din zona Chioar”, în Memoria ethnologica nr. 54–55, 2015, pp. 102–111
Bilțiu, P., Bilțiu, M., „Vrăjitoarea Nancsi şi patrimoniul ei magic” în Memoria ethnologica, (An XVII), nr. 64–65, 2017, pp. 26–39
Conovici, N., „Obiecte pentru cult și magie, descoperite la Piscul Crăsani”, în Pontica, nr. XXVII, 1994, Constanța, pp. 61–83
Dorondel, Ș., Moartea și apa. Ritualuri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo în imaginarul țărănesc, București, Editura Paidea, 2004
Olteanu, A., „Farmece de ursită. Alungarea rivalei în moarte” în ORMA. Revista de studii etnologice si istorico-religioase, Nr. 3, 2005, pp. 37–74
Rustoiu, A., Archaeological explorations of magic and witchcraft in Iron Age Transylvania, Editura MEGA, Cluj‑Napoca, 2019
Streinu A., Schwartz D., Mirea D., „Mirror, Mirror… Reflections on the functionality of a small lead find from Acic Suhat”, în PEUCE. Studies and Researches in History and Archaeology, Tulcea, 2020, pp. 171–202
Tabaranu, A., „Ambianţa magică: timpul, spaţiul, instrumentarul” în Conferinţa ştiinţifică de totalizare a activităţii de cercetare a cadrelor didactice, Vol.I, Nr. 3–4, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, Cahul, 2012, pp. 55–68