de Oana Cristina Verdier
Aerul dimineții își face loc printre fisurile pereților de lut, liniștea începe să fie întreruptă de câte un câine abia lătrând în depărtare, iar tu simți că te doare tot corpul de la strânsul fânului de ieri. Te îmbărbătezi totuși și te pui în mișcare, căci viitorul tău poate depinde de această mică pornire, aparent neînsemnată. Iei pe tine singura cămașă curată pe care o ai, îți împletești părul în cozi, și pornești la drum în liniște deplină. În desagă ai piperul pentru care ai muncit o vară întreagă și o ulcică de lut bine spălată. Pornești agale spre fântâna din sat, te simți desprinsă de tot și toate, iar sufletul ți se clatină între teamă și nerăbdare.
Piperul negru (Piper nigrum), originar din sudul Indiei, ajuns în Europa încă din Antichitate, prin comerțul roman, iar mai târziu, în Evul Mediu, prin negustorii arabi, era denumit și „regele mirodeniilor”, fiind folosit ca monedă de schimb, taxă sau dar diplomatic. În spațiul românesc, piperul este atestat documentar în secolele XV–XVI, fiind folosit mai ales în curțile domnești și în mănăstiri, unde apare cumpărat alături de scorțișoară, cuișoare și șofran. În Țara Românească și în Moldova, mirodeniile intrau prin Brașov (prin negustorii sași), pe Drumul Brăilei (care făcea legătura cu Levantul) sau direct de la negustorii greci și turci.
Lux inaccesibil țărănimii timp de câteva secole, piperul a început să fie adus mai des în târguri și vândut în cantități mici abia în secolul al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, mirodenia devine mult mai accesibilă, pătrunzând treptat în gospodăriile țărănești și intrând în uzul țăranilor, atât culinar, cât și ritualic (în descântece, farmece și leacuri).
Piperul în ritualurile manei laptelui la români
Gh. Pavelescu, ne relatează în lucrarea sa “Mana în Folklorul Românesc”, despre proprietățile piperulului ca element nelipsit, în practicile magico-rituale legate de mana laptelui. El este folosit atât pentru protecție imediat după fătat, cât și pentru readucerea manei atunci când se crede că aceasta a fost furată.
Piperul alături de tămâie, usturoi, sare, sau grâu este integrat așa cum vom putea observa, în ritualuri pastorale, ca potențiator al eficacității rezultatului magic.
În acest sens, Pavelescu povestește că după fătat, pentru a proteja mana și sporul laptelui, se îngroapă „cămaşa” sau „soartea” vițelului (placenta) într-o oală “cu câte trei sau nouă boabe de piper, grăunţe de păpuşoi, de. grâu, de usturoiu, sau din toate seminţele, cu tămâie, un ac, un ou de puică neagră ouată mai întâiu, etc. – unii pun numai pâine şi sare – şi le îngroapă în grajd, în locul unde a fătat vaca sau la hotar, spunând cuvintele: „Când se vor lua acestea de aici şi se va face dughiană sau târg cu ele, atunci să se ia mana dela vacă.” Unii înainte de a o îngropa ocolesc cu ea de trei ori grajdul, sau o trec printr’o roată de căruţă şi zic: „Când a da roata lapte, atunci să vie vrăjitoarea să ia mana vacii.” (Gheorghe Pavelescu, Mana la români p. 40).
Alegerea multiplilor investiți cu valoare rituală 3 și 9 și plasarea preparatului magic în punctul de hotar (punct liminal) accentuează rolul protector al acestuia împotriva celor care pot sustrage mana și ideea de pecetluire a puterilor de trecere.
În unele sate, la primul fătat se practica găurirea cornului stâng al vacii, iar în orificiu se introduceau cel mai frecvent: „tămâia neagră, piperul, usturoiul, grâul argintul sau aurul nestrecurat sau necântărit” (Pavelescu, op cit p. 42) acestea se astupau cu ceară, slănină sau lemn de tei, pentru alungarea răului și chemarea abundenței.
Piperul mai era folosit și ca ingredient în alcătuirea unor mici săculeți – talisman folosiți împotriva deochiului, la prima ieșire în cireadă sau la fătare: “Când scoţi mai întâi vacile în cireadă, sau când fată, să legi ceva roşu în coadă, uneori chiar şi grâu, tămâie, piper şi sare. Când cineva aţinteşte atenţia şi mirarea asupra vreunui animal, să-şi aducă aminte să nu-1 deoache. De obiceiu se scuipă spre animal, zicând: „Ptiu, să nu-ţi fie de deochiu!”(Pavelescu, op cit p. 46).
Pentru aducerea manei femeile luau:“ trei mlădiţe de răchită, nouă fire de piper negru, o mână de păsat nefăcut, trei căţei de usturoiu, trei fire de tămâie şi un ou de puică şi le pun în vasul cu sarea vitelor.” Cu acestea se duceau “într’o Joi sau Sâmbătă înainte de răsăritul soarelui într’o pădure şi le descântă: „Joiană, cine a venit şi ţi-a luat mana. îi trimit usturoiu, păsat pipărat şi tămâiat, îi trimit nouăzeci şi nouă de fire de păsat să-ţi aducă mana azi pe la înserat. Cum n’a putea nimeni scoate răchita mare din, cărare, aşa să nu mai poată să-ţi iee nimeni, fără mine, mana prin mulsoare”.(Pavelescu, op cit p. 70-71).
Piperul în riturile de trecere: naștere
În folclorul românesc, placenta este percepută drept „casa copilului” sau „locul copilului”, crezându-se că aceasta păstrează o parte din „sufletul exterior” al nou-născutului. Îngroparea placentei se făcea în casă (tindă, după ușă, sub masă), sub talpa casei/șurii ori la rădăcina unui pom roditor.
Narcisa Alexandra Stiucă evidențiază rolurile protectoare și restauratoare ale placentei și menționează, între plantele magice asociate, piperul, povestind: “Contactul ulterior – în caz de dezechilibru – cu locul unde a fost îngropată placenta avea rol purificator, fortifiant şi asigura imunitatea magică. îngroparea în locul ştiut numai de moaşă, ca şi îngroparea în tinda casei (sub masă sau după uşă) împreună cu plante magice (usturoi, piper, tămâie, busuioc) semnifica integrarea, ca şi dependenţa de neam şi familie, consfinţirea apartenenţei totale şi permanente la aceste structuri ( Narcisa Alexandra Stiucă, În pragul lumii albe p. 112–113)
Prezența piperului, ca element complementar în ritualul îngropării placentei, a fost atestată și de Romulus Antonescu:„La îngroparea placentei, moașa pune în ea trei grăunțe de grâu, un cui de fier, tămâie și *trei boabe de piper*, apoi totul se pune într-o oală și se îngroapă sub talpa casei sau a șurii…” – Țara Hațegului( Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești – secțiunea P (CIMEC, ed. Digitală); p. 534)
Piperul apare recurent în protecția nou-născutului: “i se pun sub pernă o bucată de fier, de obicei o cheie, tămâie, piper și rugăciunea „Visul Maicii Domnului”, ca să nu-l schilodească lucrul-slab – Țara Oltului. (Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești – secțiunea P (CIMEC, ed. Digitală); p. 356).
În cadrul acestor practici, piperul avea rol apotropaic și facilita integrarea copilului în neam.
În completarea acestei idei, Ciaușanu menționează că ingredientele talismanelor transilvănene, purtau funcție apotropaică, piperul având un rol protectiv. În aceste săculețe sau amulete împotriva deochiului copilului intrau, pe lângă piper, usturoi, grâu de primăvară și de toamnă, tămâie, sare, pâine și „casa” copilului:
„Transilvănenii fac contra deochiului niște talismane în care intră trei fire de usturoi, trei de piper, trei de grâu de primăvară, trei de grâu de toamnă, trei boabe de tămâie, trei de sare; trei fărâmițe de pâine, trei bucățele din casa (membrana fetală) copilului.” (Gheorghe F. Ciaușanu, Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă p. 194)
Piperul în descântece
În descântecele românești, piperul funcționează ca „substanță caldă – ascuțită”, stimulentă și cu efect de protecție agresivă. El apare în formulele de alungare a „spurcăciunii” și a durerilor; în rețete de desfaceri și întoarceri ale răului; în băuturi sau băi rituale , asociat adesea cu usturoi, tămâie, sare, cărbuni și alcool precum vin sau rachiu.
Într-un descântec de spurcat din Teleorman, piperul apare în alungarea răului:
„A fost un om roșu trecător,
Din nouă sate viitor;
Și peste (cutare) a suflat
Și toate bôlele ți le-a dat.
Dar eu, spurcatule, necuratule,
Uritule, colțatule,
Te trimiteam în coadele șerpilor,
În crăcile racilor,
În țepile aricilor,
În fundul mărilor.
Că cu vin și cu rachii te-am îmbătat,
Cu tămâie neagră te-am tămâiat,
Cu șar te-am însemnat,
Cu piper te-am ardeiat,
De la (cutare) te-am alungat.
La nouă cățele te-am trimis,
Cățelele te-au înhibit;
În cornele cerbilor te-am aruncat,
În talpa iadului te-am băgat;
În gura șmeilor te vărâm,
Și de la (cutare) te gonim.”
Acest descântec se făcea asupra unei poțiuni din vin cu rachiu și boabe de piper ce trebuia băută în trei zile, cu privirea „la o stea” prin coșul casei. „Se descântă în vin amestecat cu rachiu, în care se pune și tămâie neagră și piper (bobe), și puținul usturoi. Se descântă în trei seri, Lunea, Miercurea și Vinerea-nopțea târziu, pe vatra focului, uitându-se cu ochii prin coșul casei la o stea. Amestecul de rachiu și vin descântat se bea de cel bolnav în trei zile.” (G. Tocilescu, Materialuri Folkloristice p 646).
La S. Fl. Marian, piperul apare în rețeta de “întoarcerea urmei”, acesta fiind folosit sub forma a nouă fire, alături de alte semințe și cărbuni aprinși, pentru a anula efectul nefast al urmei lăsate în pământ.
“Fermecătoarea ia: nouă căței de usturoi; nouă „fâști” (bulbili — semințele care se formează în vârful tulpinilor la usturoiul de toamnă); nouă boabe/fire de grâu de primăvară; nouă boabe de orz; nouă boabe de fasole; nouă boabe de piper; nouă bucățele de tămâie; nouă semințe de cânepă; și nouă cărbuni aprinși într-un vas de lut.”(S. Fl. Marian, (1893). Vrăji, farmece și desfăceri, p. 133)
În scăldătoarea rituală folosită la “desfacerea urii”, persoana căreia i s-a făcut de ură” merge la pârâu. Acolo face o spălare ritualică, însoțită de descântece de curățire:
„Eu mă spăl, mă curăț, mă luminez,
Cum se spală piatra din râu,
Cum se curăță floarea din grădină,
Cum se limpezește apa din fântână.
Să se spele, să se curețe, să se lumineze
Tot răul, toată ura, toată făcătura…” (S. Fl. Marian op cit p. 130).
Apoi lucrată acasă cu un „struț” din busuioc, pană de păun, fir de mătase și o piesă de argint (buchet care se poartă prin apă) ; apa se împarte fie în 3 străchini (pe 3 seri), fie în 9 străchini (o singură seară)
În jăraticul vetrei se pun potcoavă/bucăți de fier, tămâie, usturoi și piper; după rostire, potcoava se aruncă în prima strachină, iar fierul în celelalte (în varianta cu 9 străchini: 3 potcoave în primele 3)
Se spune formula de întoarcere:
„Usturoiatu,
Tămâiatu,
Înferatu,
Potcovitu,
Pe capul aceluia ce mi-a datu.
Ea mi-a datu
Număratu,
Eu îi dau nenunmăratu! ”(S.FL. Marian op.cit p. 132),care „înferă” și întoarce răul „pe capul cui l-a dat”, iar curățirea e „măturată” simbolic cu greblă de busuioc și cu pană de păun de la creștet până la degete
La final, apa lucrată se varsă în apă curgătoare, ritualul se face noaptea, fără martori, și, dacă e cazul, se repetă trei nopți; efectul urmărit este ca omul să rămână „curat și luminat” iar răul să se întoarcă asupra făptașului.
În cercetarea lui E. Hodoș, piperul, alăturat usturoiului și „prav”-ului (praf de pușcă), reprezintă un mijloc ritualic de alungare, al durerii de cap în descântecul de „strădomaș”. Prin rostirea incantației se produce „împușcarea” simbolică a suferinței personificate.
“Bună dimineața, nouă frați,
Ca nouă împărați!
Nu vi s’ nouă frați
Ca nouă ’mpărați;
Voi viș 9 feluri de strădomași
Cu strădomașițe, și 9 feluri de
ochi răi.
Voi toți ați plecat pe cale,
Pe cărare,
V’ați întâlnit cu N. în cale,
Și l’ați săgetat,
Și l’ați fulgerat.
Voi dela voinicul ăsta,
Din fața obrazului,
Din zgârcilul nasului,
Din creerii capului
Napoi să vă’ntoarceți!
Că io cu usturoi v’am usturat,
Cu piper v’am pipărat,
Cu prav v’am împușcat,
În ostrovul mărilor v’am aruncat.
Acolo veți beà,
Acolo veți mâncă,
Acolo aveți pat de culcat.
- să rămână curat,
Ca argintul străcurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca poala Maicii Marii!
Leac să fie din gura mea,
Din limba mea!
De la Ana Moise din Găvojdia, com. de elevul G. Săcoșan.E. Hodoș, Descântece adunate, p. 23)
În folclorul bănățean documentat de Hodoș, termenul “strădomaș” (regionalism din sârbă pentru larva „viermelui de făină” și, prin extensie, unele boli de copii), este personificat și desemnează entitatea (asociată „ochilor răi” adică deochiului) pricinuitoare a durerii de cap.
Piperul în instrumentarul vrăjitoresc: farmece (făcătură) și contra-farmece
Într-un ritual de desfăcătură (întoarcere a făcăturii de „ursită” și alungare a rivalei de moarte), vrăjitoarea aranjează obiecte cu încărcătură simbolică la pat și în casă. Actul magic cere „nouă grăunțe de piper” la picioarele patului, simetric cu „nouă grăunțe de ai-de-vârf” la căpătâi; în mijlocul patului se pun „o seceră părăsită și un cuțit părăsit”; apar și blide și oale răsturnate, creionând un instrumentar magic variat:„Sub căpătâiul patului […] nouă grăunțe de ai-de-vârf. La picioare nouă grăunțe de piper, iar în mijlocul patului […] o seceră părăsită și un cuțit părăsit.” (Antoaneta Olteanu, „Farmece de ursită. Alungarea rivalei în moarte”, Școala de solomonie,p.449; sursa reproduce și notează trimiterea: Bârlea, I, 337–338).
În contextul magico-ritual, vrăjitoarele folosesc piperul în vrăji menite să semene ură, să aducă boală și necaz sau chiar să curme viața: “Româncele […] vrăjitoarele şi descântătoarele, întrebuinţează piperiul şi la unele vrăji […] cu scop ca să samene ură şi discordie […] să aducă o mulţime de boale şi bube rele […] sau chiar să-i curme viaţa” (Simion Florea Marian, „Botanica poporană română”, Vol. III (P–Z), ediția 2010 p. 52).
Piperul: simbol al neînțelegerii și al discordiei
În tradiția românească, piperul este un simbol al neînțelegerii și al discordiei. Expresia „pare că a aruncat cineva piper între dânșii” era rostită atunci când oamenii se certau „din nimic” (S. FL. Marian, Botanica poporană română, vol. III, p. 52).
Aceeași credință apare menționată și asupra animalelor, mai ales la vite și la porci, despre care se spunea că, în prezența piperului, „încep a se bate” (S. FL. Marian Op cit. p. 52).
În Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești, intrarea PIPER, Romulus Antonescu consemnează piperul ca intensificator de vrajbă în farmece și practici domestice: „pentru a provoca zâzanie într-o familie, este suficient a presăra piper pe jos”.
Calitățile de leac ale piperului
După Voiculescu piperul are rol încălzitor, similar muștarului, pentru dureri tip junghi și stări congestive: „poate fi folosit pe dinafară, presărat pe o cârpă înmuiată în spirt ori ţuică… în congestii, pneumonii, ca şi muştarul.”(V. Voiculescu, Toate leacurile la îndemână, p. 227); dar consumat “în mare cantitate strică stomacul.” (V. Voiculescu, op cit. p. 227)
Mirodenie prețioasă și adesea pusă pe același piedestal cu aurul, piperul are, în imaginarul magic, o încărcătură dublă, el fiind perceput ca apotropaic și agresiv.
Pus în placenta îngropată sau în cornul vacii protejează mana laptelui, purtat în săculeți ocrotește contra deochiului. În descântece, „ardeiază” răul și alungă spurcăciunea; în vin sau rachiu devine leac ritualic pentru boli și vrăji. Vrăjitoarele îl folosesc pentru a întoarce făcăturile, a semăna ură și discordie, uneori chiar pentru a provoca moartea. Alături de usturoi, sare, grâu și tămâie, piperul devine ingredient nelipsit din arsenalul magico-ritual, ocupând o poziție centrală în vrăjitoria românească.
Bibliografie
Candrea, I.-A. Folclorul medical român comparat.?
Ciaușanu, Gh. F. Superstițiile poporului român.
Tocilescu, Gr. G.; Țapu, Chr. N. Materialuri folcloristice (ed. 1981 / ed. 1900).
Hodoș, E. Descântece adunate (1905).
Marian, S. Fl. Vrăji, farmece și desfăceri (1893).
Pavelescu, Gh. Mana în Folklorul Românesc (Sibiu, 1944).
Voiculescu, V. Toate leacurile la îndemână (1938).
Stiucă, N. A. În pragul lumii albe (Iași, 2001), pp. 112–113.
Antonescu, Romulus. Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (CIMEC).
Antoaneta Olteanu, „Farmece de ursită. Alungarea rivalei în moarte” Școala de solomonie, Paideia, 1999)