de Oana Cristina Verdier
Ești un suflet în secolul al XVII-lea, undeva în Țările Române. Soarele cald de început de iulie îți mângâie blând fața, iar tu te afli în mijlocul unui lan galben-auriu de grâu infinit. Nu mai este mult până la seceriș, iar inima îți este plină, căci vei putea pune o parte pentru sărbători și restul pentru zeciuială. Spiritul grâului a fost bun și anul acesta!
Din Neolitic și până în prezent, grâul a fost alimentul de bază al omului, astfel că era firesc ca în jurul acestuia să se împletească o multitudine de aspecte culturale, el dobândind o simbolistică sacră. Prin urmare, în folclorul de pretutindeni, cât și în marile religii, grâul a devenit purtător de semnificații magico-rituale.
Mana grâului: „darul nevăzut” al holdelor
Conform lui Gh Pavelescu cuvântul, „mana” aparţinând cercului de cultură melanezian, se găsește și în Indonezia și Polinezia din Madagascar până în Hawaii și “înseamnă „forţă” sau „putere” specială, ce se manifestă în efecte singulare şi neobişnuite (…) Ideea se întâlneşte, sub nume diferite şi cu o variată gradaţie de semnificaţie, oscilând între noţiunea de forţă impersonală şi cea de personalitate individuală de caracter sacru şi divin.”(Gheorghe Pavelescu, Mana la români, p. 11)
Influențe biblice
În limbajul curent, termenul„mană” apare prin analogie cu mana biblică, mana lui Dumnezeu (hrană cerească) și denumește “un lichid groscior, alburiu ca mierea albă, pe care copiii o trăgeau cu nesaţ în gură”(Gheorghe Pavelescu, Mana la români p.27) ce se regăsea pe plante precum talpa-gâștei, dar și ca boală criptogamică a viței-de-vie. Folclorul românesc păstrează formule ca „mana cerului” / „mana lui Dumnezeu”, cu care se hrănesc albinele, făcută, după o credință din Bucovina, din lacrimile Maicii Domnului. Potrivit lui Pavelescu aceste valori reprezintă adaosuri târzii, esența românescă a noțiunii păstrându-și caracterul magic și primitiv.
Mana grâului și a laptelui.
În concepția populară cuvântul mană reprezintă „eficacitatea autentică a lucrurilor, calitatea lor prin excelenţă”, (Gheorghe Pavelescu, Mana la români p.29) ceea ce le face roditoare, sporitoare, „îmbelșugate”. Într-o cultura agrar-pastorală ca cea a poporului român,sensul primar gravitează în jurul unor alimente de bază precum grâul și laptele: „mana grâului/a holdelor/a bucatelor”, „mana câmpului/a ogoarelor/a țarinelor”. În cazul laptelui, „mana” înseamnă „puterea”, „multul și dulceața laptelui” (absența ei se vede prin lapte „subțire, albăstrui, fără bun”) De unde și zicala: ,,E numai apă, i-a luat mana.”(Gheorghe Pavelescu, Mana la români, p. 29)
Așadar noțiunea românească de „mană” e preponderent primitiv – magică, căci numește calitatea care dă rod, spor și belșug (mai ales grâului și laptelui) dar se extinde și la viță-de-vie, porumb, pomi, albine etc. și, în general, la o listă largă de însușiri ce pot fi„furate”: puterea boilor, lâna oilor, unsoarea porcilor, ouăle găinilor, arderile focului, ploile, sporul plugului, puterea puștilor, „sporul în casă”, „somnul copiilor”, „frumusețea femeilor” etc.; ea putând fi conservată, „luată” sau „adusă” prin practici magice, având funcție simbolică de fertilitate, îmbelșugare și „noroc al câmpului”. (Pavelescu, op. cit)
Spiritul grâului, Misterele Eleusine și Misterul Învierii lui Hristos
În viziunea lui Ion Ghinoiu, aluatul și colacul concentrează în ele puterea grâului și a spiritului său, susținând astfel că “Spiritul grâului locuiește în corpul plantei-mamă până când aceasta face sămânță, se usucă și moare, după care se retrage în adăpostul impenetrabil al noii semințe, devenind, prin generații succesive, nemuritor. Dar avatarurile spiritului grâului care încolțește (se naște), crește și se înmulțește continuă nu numai în sămânța semănată (înhumată), ci și în sămânța măcinată, transformată apoi în alimentul sacru (pâinea, colacul) și, în final, însuflețită printr-un rit de incinerare: coacerea în cuptor, sub țest, pe vatră. ”(Ion Ghinoiu, Lumea de aici și lumea de dincolo, p. 28)
El continuă apoi să compare ciclul vieții omului cu ciclul plantei, aducând în prim-plan ideea că “Precum omul, spiritul grâului are preexistență, existență și postexistență.”(Ion Ghinoiu, Lumea de aici și lumea de dincolo, p. 28). Prin preexistență se subînțelege: copilul în pântecele matern, oglindind sămânța în pământ. Existență: viața omului în paralel cu creșterea plantei; și postexistență: recoltarea/seceratul, unde imaginea secerătorului cu coasa este similară cu imaginea morții la oameni.
Un simbolism asemănător îl regăsim la Joseph Campbell în lucrarea sa Goddesses: Mysteries of the Feminine Divine. Acesta interpretează misterele Eleusine ca pe o dramă agrară a morții și renașterii: ciclul grâului aducând în prim-plan ca model mitic dual, opoziția Demeter-Persefona (mama/fiica; Uranic – suprafață/Ctonic – subpământ). Mergând mai în detaliu observăm că grâul era în ritualul eleusin simbol al lui Demeter, zeița agriculturii. Persefona, fiica sa, moare simbolic odată cu ea, murind și vegetația (este răpită de Hades și dusă în Infern; în descumpănirea sa, Demeter lasă vegetația să moară). În urma unui compromis, Persefona revine anual, primăvara (renaște anual prin întoarcerea la Demeter), reprezentare simbolică a ciclului agrar și cosmic al morții și reînvierii.
Persefona, împreună cu mama sa, Demetra, sunt figuri centrale în cultul misterelor din Eleusis. În lucrarea sa, Campbell vorbește despre simbolismul torței ținute sus și jos, de către Demeter și Kore/Persefona, spunând :
„Demeter ține torța ridicată în sus, iar Kore, fiica ei, o ține în jos. Acest gest indică dimensiunea dublă a misterelor: sus, spre cer și lumină, jos, spre lumea ctonică a întunericului și a morții. Este semnul complementarității între viața de sus și viața de jos, între lumea viilor și lumea morților.”(Joseph Campbell, Goddesses: Mysteries of the Feminine Divine, p. 194)
În Misterele Eleusine, Persefona este sămânța coborâtă în pământ (moartea, lumea ctonică), iar Demeter reprezintă viața renăscută prin grâu (fertilitatea, lumina). Torțele ținute în poziții opuse (sus și jos) redau această dihotomie: jos (ctonic); coborârea Persefonei în Infern, moartea, întunericul, germinarea seminței sacre, sus (celest); întoarcerea Persefonei la Demeter, primăvara, renașterea, rodirea holdelor. Gestul este o metaforă vizuală a misterelor, inițiatului transmițându-i-se mesajul că moartea și viața nu sunt opuse, ci complementare, iar sufletul, asemenea bobului de grâu, trece printr-un ciclu veșnic.
O filozofie asemănătoare cu cea a Misterelor Eleusine se regăsește și în credința creștină: moartea nu este finalul, ci doar pragul către renaștere și viață veșnică. La o analiză comparativă mai atentă, putem observa că Persefona coboară în Infern (simbol al morții), dar renaște în fiecare primăvară, simbol al regenerării vieții și a sufletului; iar Iisus Hristos moare pe cruce și învie a treia zi, aducând mântuirea prin învierea Sa.
Ambele perspective oferă speranța vieții de după moarte: inițiatul primește promisiunea unei sorți luminoase post-mortem, iar creștinul primește viața veșnică întru Hristos. Dacă în Eleusis, Demetra și, prin analogie, Persefona sunt simboluri ale grâului care moare în pământ și renaște, în creștinism regăsim un ecou al acestei idei, căci și Iisus se identifică cu grâul :„Dacă bobul de grâu, căzând în pământ, nu moare, rămâne singur; iar dacă moare, aduce multă roadă” (Biblia, Ioan 12:24).
„Bobul” este metaforic vorbind Iisus însuși: care prin îngroparea și moartea Sa aduce în lumină viața nouă a întregii omeniri. Bobul de grâu, măcinat și prefăcut în pâine, devine în Liturghie Trupul lui Hristos, de unde și corelațiile, pe care le vom vedea mai târziu, cu Colacul și Coliva. Dacă în misterele Eleusine grâul era simbolul vieții care moare și renaște cu fiecare sezon, în creștinism bobul de grâu (Hristos) nu aduce renașterea ciclică, ci Învierea definitivă.
Grâul în riturile agrare: Plugușorul, Grâul Sfântului Andrei, Cununa și sfârșitul secerișului
În folclorul românesc există un raport evident între obiceiul Plugușorului, cel al Grâului de Sf. Andrei și cel al Secerișului, acestea formând un cerc agrar magico-ritualic.
Mihai Pop în lucrarea sa, Obiceiuri tradiționale românești, subliniază caracterul agrar și străvechi al Plugușorului: „Pluguşorul, cum i se spune în popor, este un străvechi obicei, agrar prin excelenţă, care se practică şi astăzi, mai cu seamă în Moldova. În ajunul Anului Nou, în multe locuri chiar în ziua de Anul Nou, ceata de urători […] pleacă din casă în casă să ureze cu Pluguşorul sau «să hăiască», cum se spune în Moldova.”(Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, p. 177)
Hăiala nu este doar o urare verbală, ci și o reprezentare ritualică a muncilor agricole: „Urarea nu se rezumă numai la exprimarea în cântec sau versuri a celor dorite, ca în colinde, ci se înfăptuieşte şi prin prezentarea dramatică a muncilor agricole. Avem deci de-a face cu o manifestare folclorică complexă, menită să aducă belşug în agricultură. (Pop, op cit p. 177)
Textele Plugușorului evocă în mod repetat semănatul și creșterea grâului, ca simbol al belșugului ce se dorește atras: „Subiectele Pluguşorului sunt prezentarea muncilor agricole: aratul, semănatul grâului, creşterea şi rodirea lui, treieratul, vânturarea, până la depozitarea grâului în jitnii.” (Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, p. 179)
Grâul este element central și apare ca imagine a abundenței:
„Se evocă holdele bogate, grâul înalt, spicul mare şi greu, toate înfăţişate hiperbolic, ca o chemare magică a belşugului.”(Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, p. 179)
Regăsim un exemplu grăitor al acestui citat în rândurile de mai jos:
“Aho, Aho !
S-a sculat jupînul gazda
Într-o sfîntă joi
Cu douăsprezece pluguri de boi
Şi s-au dus la măru rotat,
Unde-i bine de arat,
De arat şi sămănat
Grîu de vară cu nagară,
Să răsară pînă-n sară,
Grîu mărunt arnăuţ,
O dat Domnul s-o făcut.
Am arat cît am arat
Într-o viţă de copac,
Am arat şi am grăpat,
Grîul iarăşi a crescut,
La anul şi întru mulţi ani !”
Din volumul„Descântece” (colecție de colinde Scribd), p. 42.
Cules de învăţ. N. I. Bălţătescu, din com. Dragomireştiu, jud. Neamţ.
Un alt obicei popular croit în jurul grâului este cel din noaptea Sf. Andrei când se pune grâu la încolțit. Acesta este un act ritual de divinație și atonare: cum va crește grâul, așa va fi și rodul câmpului sau norocul omului în anul ce vine. Plantarea bobului de grâu pus la Sf. Andrei reproduce în microcosm gestul agrar al semănatului la nivel ritualic, în spatiul domestic (magie imitativă): „Acestea sînt, în general, obiceiuri cu funcţie de propiţiere, acte de bun augur. […] oamenii acordă o deosebită atenţie actelor lor şi caută, prin rituri de divinaţie, să prevadă viitorul, şi prin actele de propiţiere, să-l conjure.”(Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, p. 207).
Datina ce închide cercul agrar magico- ritualic, este cea a Secerișului care, pe lângă rolul său funcțional, era și un moment foarte încărcat simbolic:
„Recoltatul grâului începea la sfârșitul lunii iunie și se încheia, în zonele răcoroase, în luna august. Seceratul păioaselor prilejuia efectuarea unor obiceiuri de mare spectacol, cunoscut de specialiști sub numele de Cununa Grâului.” (Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, p. 60)
Cununa era realizată din ultimele spice recoltate și concentra atât spiritul plantei cât și ciclul său de evoluție: „Aceasta este un colac împletit din ultimele spice în care se retrage spiritul grâului din planta care se usucă și moare. Spiritul grâului străbate, precum sufletul omului, trei lumi: preexistența: de la sămânța semănată la sămânța încolțită; existența: de la sămânța încolțită la sămânța recoltat; postexistența: de la sămânța recoltată la sămânța semănată sau la pâinea sacră.” (Ghinoiu, op cit. p. 60)
Pentru asigurarea rodului în anul ce avea să vină, se recurgea la două ritualuri magice: „Oamenii încercau să se asigure, la moartea (seceratul) grâului, că rodul nu se va pierde prin două tehnici magice: lăsarea unui mănunchi de spice netăiate pe ogor (numit Barba Pământului, Barba lui Dumnezeu, Iepurele); tăierea ultimelor spice și păstrarea lor sub formă de Cununa Grâului.” (…)„Cununa Grâului, împletită din spice și împodobită cu flori într-un ceremonial cu același nume, era un simbol al fertilității și rodului bogat care se păstra, precum icoana, ca un obiect sacru, de mare valoare. La vremea semănatului, boabele scuturate din Cunună erau amestecate cu sămânța nouă; Cununa era îngropată sub brazda plugului, așezată la Crăciun peste colac, împodobea steagul de nuntă sau era pusă pe fruntea tinerilor la căsătorie (în Transilvania, Banat).”(Otilia Pop-Miculi, Universul ritualurilor românești, p. 65).
Grâul în riturile de trecere: naștere-nuntă-înmormântare
Nașterea era însoțită de daruri și alimente ritualice, iar grâul apare pe lângă nuc, ca simbol al vieții și al fertilității. „Frunzele nucului sunt puse în prima scaldă a copilului iar apa este aruncată la rădăcina de nuc pentru ca lăhuza să nască și alți copii; ca să crească, pâinea necoaptă este așezată sub țest pe foi de nuc etc. (…) Nuca, fructul nucului, este o jertfă obișnuită pentru morți; precum grâul (fiert sau colac făcut din făină de grâu), nuca nu poate lipsi din principalele alimente rituale (coliva, Măcinicii).”(Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, p. 334).
În unele sate, la scalda copilului, în apă se puneau mentă creață și neagră, romaniță, flori de fân, dar și fire de grâu, alături de alte boabe de porumb sau orz. Cerealele aveau rolul magic de a transfera asupra pruncului belșugul holdelor și asigurau o viață îmbelșugată cu noroc.
La nuntă, grâul și pâinea erau simboluri ale fertilității și prosperității. În nunta tradițională, colacul miresei era un semn al rodului și al noii etape a vieții ce i se deschidea înainte. Frânt deasupra capului ei, colacul cumula simbolistica rodniciei câmpurilor și binecuvântarea căminului. Împărțit între nuntași, aducea noroc tuturor celor de față. Rotund și împletit, el simboliza cercul vieții și legătura cu lumea sacrului, aluatul de grâu devenind astfel un aliment ritual cu rol de inițiere și de trecere. „Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului… Elementul care polarizează atenția este realizarea artistică a «Colacului de mireasă», fiind totodată una dintre cerințele reușitei evenimentului… acesta este rupt fie de către nașă […] fie de mireasă însăși… modelul implică atribuirea de semnificații suplimentare precum datoria miresei în cadrul familiei care se întemeiază.” (https://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti)
În Transilvania și Banat, Cununa de grâu era pusă pe fruntea tinerilor căsătoriți, ca simbol al belșugului: „Cununa Grâului, împletită din spice și împodobită cu flori, (…) era un simbol al fertilității și rodului bogat care se păstra (…) Cununa împodobea steagul de nuntă sau era așezată pe fruntea tinerilor la căsătorie.” (Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești p. 61)
În ritualurile funerare, grâul are un rol central, mai ales sub forma colivei.
„Coliva – grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu miere sau zahăr, miez de nucă – a fost, probabil, forma arhaică de sacrificiu a unei zeități agrare. Modul de preparare extrem de simplu și importanța ce i se acordă în obiceiurile familiale și calendaristice sporesc rolul ritual al colivei chiar și în raport cu turtele și colacii.” (Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești p. 214).
Și la mesele rituale de Crăciun (legate de cultul morților), grâul apare în aceeași funcție: „Este de remarcat că, alături de turte și colaci, se punea pe masă și grâu fiert, îndulcit cu miere sau cu zahăr.” (Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, p. 144)
Asociat cu Iisus Hristos, grâul ce stă la baza acestui preparat, simbolizează moartea și învierea, fiind folosită atât în slujbele de pomenire, cât și la onomastici, ca semn al comuniunii între cei vii și cei adormiți.
Grâul în descântece
Grâul apare de asemenea ca factor central și în descântecele românești.
El acționează ca metaforă a abundenței („grâul ales pe masă”), ca ingredient ritual („prundă de grâu mărunt”), ca și componentă fundamentală într-un scenariu agrar complet (arat–semănat–secerat–măcinat–copt), prin care răul e „muncit” și evacuat.
- Fl. Marian și E. Hodoș documentează aceste funcții, cu gesturi și formule consacrate (rostire de trei ori, semnul în cruciș, invocarea Maicii Domnului și a Iordanului). În incantațiile de înfrumusețare, fata cere apei dimineții să o facă „mândră” ca grâul, invocând calitățile acestuia:
„Apă, apă rourosă! / Fă-mě mândră și frumoasă / Ca grâul ales pe masă” (S. Fl. Marian,Vrăji, farmece și desfaceri p. 53).
În același registru al atragerii flăcăului, grâul apare ca hrană care ademenește:
„Ca cu pâne de grâu l-am hrănită, / Ca cu miere l-am îndulcit” (S. Fl. Marian, op cit p. 46).
În „desfaceri” contra aruncăturilor/făcăturilor, apa descântată și „prundă de grâu mărunt” îndeplinește un rol purificator, bolnavul fiind spălat cu aceasta:
„…la valea de miru / cu termura de vinu / și cu prundă de grâu măruntu, / să mă spelu, să mă limpădu, să mă curăț…” (S. Fl. Marian,Vrăji, farmece și desfaceri p. 71–73).
Incantația „se rostește de trei ori… și după fiecare rostire, (descântătoarea) stupesce în cruciș jos în apropierea celui bolnav” (S. Fl. Marian,Vrăji, op. cit 71–73).
Maica Domnului apare și Ea aici ca autoritate sacră: „Eu… în fântâna lui Iordanu te-oi băga, mândru te-oi scălda…”(S. Fl. Marian, op cit p 71–73).
Grâul, ca prund (granul abraziv) devine purificator simbolic: „freacă” răul de pe corp prin spălare, în timp ce Iordanul evoca modelul creștin al apei vindecătoare.
Grâul se folosește și în descântece de întoarcerea urmei. Când cineva „a călcat peste făcături”, desfacerea cere nouă elemente din fiecare fel — inclusiv „nouă fire de grâu de primăvară” (S. Fl. Marian,Vrăji, farmece și desfaceri, p. 64–66).
Iată riualul transcris: “Fermecătoarea ia: nouă căței de usturoi; nouă „fâști” (bulbili — semințele care se formează în vârful tulpinilor la usturoiul de toamnă); nouă boabe/fire de grâu de primăvară; nouă boabe de orz; nouă boabe de fasole; nouă boabe de piper; nouă bucățele de tămâie; nouă semințe de cânepă; și nouă cărbuni aprinși într-un vas de lut. Din fiecare ingredient (cu excepția cărbunilor) pune deoparte câte trei, le leagă împreună într-o hârtie sau într-un alt material, ca să stea la un loc. Apoi ia maiul de bătut rufele și un cuțit și se duce într-un loc unde nu umblă nimeni, într-un colț de grădină sau într-un loc unde nu calcă nimeni. Ajunsă acolo, își pune piciorul drept pe pământ și, cu cuțitul, desenează pe pământ conturul tălpii. După ce a marcat locul, „scoate urma”, adică ridică afară bucata de pământ (glia) care poartă acel contur. Apoi pune semințele pregătite în locul urmei, întoarce glia (în forma urmei) „pe dos”, astfel încât călcâiul să vină spre degete, o așază la loc și bate bine cu maiul peste urma astfel refăcută, ca să îndese semințele. Când a terminat, rostește versurile de dezlegare:
„Eu nu trag cepurile, ci trag junghiurile.”
Prin această „desfacere” (dezlegare) și prin întreaga procedură se crede că bolnavul se vindecă într-un timp scurt.” (S. Fl. Marian. op. cit).
Notă: „cepuri” = dopuri/„capace”;
Numărul nouă este o cifră magică recurentă în folclorul românesc iar „grâul de primăvară” introduce ideea de re-încolțire și re-începere a destinului celui vizat de farmec.
În culegerea lui E. Hodoș, descântecele „de obrâncit” implică întreg parcursul grâului: se ară, se seamănă grâu negru, se seceră, se duce la moară, iese făină, se coace pâine (sau pogace) neagră, se împarte totul „negru”, ca să absoarbă și să închidă răul.
“Descântătoarea, cu o pană de cocoş negru, atinge locul obrintit, şi zice:
Două muieri negre
Cu doi oameni negri,
Sămănară la [grâul] negru,
Secerară [grâul] negru,
Şi legară [grâul] negru,
In funie neagră,
Şi prinseră boi negri
La un car negru,
Şi puseră [grâul] negru
In carul cel negru,
Arseră ţăst negru,
Şi făcură pogace neagră,
Şi-o coapseră,
Şi la toţi împărţiră,
Numai la «obrincitură»,
Nu se mai ajunse ;
Ea se mâniă,
Şi se înfocă
Şi se ’ncălică,
Pe pană de cocoş,
Şi-l duseră acas’ [grâul] ăl negru,
Şi sbură sus pe coş.
Şi-l puseră în arie neagră,
Şi trâerară [grâul] negru,
Şi făcură boabe negre,
Şi puseră în sac negru,
Şi duseră la moară neagră,
Şi făcură făină neagră,
Şi duseră acas’ făina neagră.
Nişte muieri negre,Şi ăl beteag,
A ugit curat,
Luminat,
Ca staua ’n cer,
Ca rouă pe pământ,
Maică Mărie,
Leac sa-i fie !
Amin!”
Observăm că răul este „mutat” cu ajutorul unei pene negre de cocoș, din om în destinul grâului, care e lucrat cap-coadă până devine pâine semn că suferința bolnavului s-a încheiat și că acesta s-a vindecat.
Grâul în instrumentarul magic vrăjitoresc
În imaginarul rural, arsenalul vrăjitoarei nu era un sac de obiecte aleatorii, ci un ansamblu coerent de elemente și substanțe care concentrau puteri magice și roluri bine determinate. În acest sens Pamfil Blițiu susține: „Vrăjitoarea Anuța Herbil deținea un adevărat arsenal de piese de instrumentar magic, pe care le ținea ascunse sub pat …” (Pamfil Bilțiu, Studii de Etnologie Românească, p. 213).
Inventarul său îmbina unelte casnice, obiecte „de cult”, resturi organice și ingrediente minerale/vegetale, adică tocmai substanțele capabile, după credință, să lege și să dezlege, să treacă hotarele dintre lume și „cealaltă lume”.
În instrumentarul său magic, grâul apare ca materie privilegiată, alături de sare fiind obținut ilegitim în momente liminale: „În recuzita aspirantului vrăjitor sunt menționate și unele obiecte sau lucruri luate de la priveghi… Pe furiș, probabil, așa cum cer și alte prescripții ale practicii magice. Sare și grâu necolțit.” (Florica-Elena Laurențiu, Vânătoarea de simboluri, p. 183).
În practica magiei populare, grâul nu apare, ca aliment, ci ca element încărcat cu potențial și spor. Forma sa preferată este grâul necolțit, starea pre-germinativă, considerată a concentra „începutul de viață” și a transfera rod, noroc și fecunditate prin ritual (Florica-Elena Laurențiu, Vânătoarea de simboluri, p. 183).
Potența lui sporește în contextul liminal: procurarea „pe furiș” de la priveghi aduce contactul cu hotarul viață–moarte, încărcând materia pentru operațiuni de legare/dezlegare, întoarcere sau protecție (Laurențiu, op. cit p. 183).
În practică mai apare apare frecvent și alăturarea „sare – grâu”: sarea purifică și pecetluiește, grâul poartă mana sporului; împreună fixează și amplifică efectul.
Inserarea grâului în „arsenalul” vrăjitoresc confirmă locul său între piesele standard ale recuzitei magice rurale. (Pamfil Bilțiu, Studii de Etnologie Românească, p. 213).
Calitățile de leac ale grâului
În medicina populară grâul încolțit este recomandat ca revitalizant și reîntăritor în convalescență și slăbiciuni cronice : „dat aproape în colț” adică boabele ținute în apă „o zi-două, până ajunge să se umfle puțin” – este un tonic de prim rang, deoarece în ele „se deșteaptă puterile încolțirii”, având „niște substanțe foarte puternice” (Voiculescu, Toate leacurile la îndemână, p. 106).
Voiculescu, consemnează că boabele încolțite sunt „folositoare mai ales celor slăbiți de boli, cum ar fi oftica, femeilor lăhuze și cari alăptează, bătrânilor fără putere, celor cu oase rupte, cu bube nevindecate, copiilor necreșcuți, celor cu nervii sleiți” (op. cit p. 106), în general „tuturor celor în cari organismul a pierdut puterea de înviorare” (op. cit p. 107).
El continuă susținând că „Asemenea boabe se iau la început 2—3 lingurițe pe zi, așa crude: se mestecă încet și se înghit de către bolnav.” si adaugă că „nu numai grâul, dar chiar și orzul încolțit este un leac bun” în aceleași situații (Voiculescu, Toate leacurile la îndemână, p. 107).
De la mană până la colivă, grâul aduce împreună, într-un simbolism coerent, elemente de agricultură, religie și magie populară.
În descântece, este simbol al frumuseții, dar și al prosperității, fertilității și perfecțiunii naturale: fata se roagă apei să o facă „frumoasă ca grâul ales pe masă”, bolnavul e spălat cu „prundă de grâu mărunt”, iar pentru întoarcerea urmei se folosesc nouă fire de grâu. În arsenalul vrăjitoarelor, boabele neîncolțite, aduse de la mort, leagă și dezleagă.
În imaginarul românesc, grâul nu este doar hrană, ci metaforă a transcendenței și a regenerării: bobul care moare pentru a da rod, spiritul care trece din lumea de aici în cea de dincolo, talismanul care așează viața la praguri de existență (naștere, nuntă, moarte).
Bibliografie
Antonescu, Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, cimec – Institutul de Memorie Culturală, București, 2009.
Bilțiu, Pamfil, Studii de Etnologie Românească, vol. 5, Editura Cetatea Romei, Baia Mare, 2022.
Campbell, Joseph, Goddesses: Mysteries of the Feminine Divine, New World Library, Novato (CA), 2013.
Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo: ipostaze românești ale nemuririi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2003.
Hodoș, Enea, Poezii poporale din Bănat, vol. III: Descântece, Editura «Asociațiunii», Sibiu, 1912.
Marian, S. Fl., Vrăji, farmece și desfaceri, Lito-Tipografia Carol Göbl, București, 1893.
Pavelescu, Gheorghe, Mana în folclorul românesc: Contribuții pentru cunoașterea magicului, Tiparul Krafft & Drotleff S.A., Sibiu, 1944.
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, ediție revăzută, Editura Univers, București, 1999.
Voiculescu, Vasile, Toate leacurile la îndemână, Editura Luceafărul, București, 1946.
Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu (ediție revizuită), Societatea Biblică Română, București, 2014.