de Ilinca Micu
Lat. Corylus avellana L.
Toți cunosc alunul, îl cunosc copiii, feciorii, dar mai ales păstorii și tăietorii de lemne, care-și fac din ramurile sale netede și luminoase fel de fel de fluiere și fluierașe. Din lemnul de alun se fac furci de tors, furci și furcoaie, coșuri, colți de greble, iar bătrânii se sprijină pe câte o bâtă zdravănă din alun.
Când crește mare se numește alun, în unele zone ale Bucovinei și Transilvaniei este cunoscut drept tufă, când este încă mic și tânăr i se spune alunel și alunaș, iar locurile unde cresc mai mulți aluni sunt cunoscute drept alunișuri.
Se crede că ramurile de alun au o putere supranaturală, o putere magică, care lucrează mai ales asupra șerpilor și spiritelor necurate. Nu e descântătoare, fermecătoare sau vrăjitoare, când vrea să descânte de mușcătura șerpilor, să facă pe ursită sau pe dragoste să nu folosească una sau mai multe vărguțe de alun. Fără aceste crenguțe subțiri, descântecele de șerpi sau farmecele de dragoste, ori vrăjile de ursită nu-ar avea niciun efect.
De mușcătură de șarpe
Atunci când un șarpe mușcă pe vreun om sau pe vreun animal domestic, atunci femeia chemată să-l descânte și să-l vindece, ia trei ramuri subțiri de alun, trei vărguțe și bate cu ele într-un vas cu apă neîncepută spunând:
„Vine cepelița din pădure
Inspinată
Și-nfocată
Și mușcp pe N deodată;
Dar eu când am luat
Și-am apucat
Aceste trei mlădițe de alun
Și când am croit
Cepelița deodată a pornit! „(Fragment dintr-un descântec bucovinean)
După ce a rostit cuvintele, femeia ia apa tocmai descântată și-l spală pe om sau pe animal de acolo de unde l-a mușcat șarpele. Cum îl atinge cu apa respectivă, mușcătura i se și vindecă, ca și cum n-ar fi fost niciodată.
Tot asemănător descântă împotriva mușcăturii de șarpe și vrăjitoarele din Moldova, care iau și tulbură apa neîncepută cu trei vărguțe de alun.
„(…) Dar cum iese din nori
Fulgerii strălucitori,
Așa să iasă din od,
Din carene, din piele
Mușcăturile rele,
Din dinții de oțel
Celui șerpuleț,
Ce stă sub pietricică
În fântâna mică
Sub tufă sălbățică.” (fragment dintr-un descântec din Moldova)
Femeia varsă apa descântată peste rană, iar mușcătura se vindecă instantaneu.
După spusele lui Simion Florea Marian, descântecul cel mai complet se întâlnește la românii din Muntenia. Aici, N., mușcat de șarpe după ce s-ar fi plimbat desculț prin roua dimineții, merge la Maica Sântă Mărioară să se plângă și să-i ceară ajutor.
„Nu te văieta N., că leacul ți-ai găsit:
Ia cuțit de găsit,
Para de argint,
Lemn de corn,
Nuia de alun,
Apă ne-ncepută,
De vânt nebătută.(…)”
Maica îl ia în bra’e pe N și îi udă mușcătura cu apa descântată, apoi îl lasă pe jos. N. se zbate apoi se liniștește, rămânând:
„Curat
Luminat
Și vindecat,(…)”
Așa descântă descântătoarele și vrăjitoarele de mușcătură de șarpe prin toate părțile țării, folosind apa neîncepută și trei vărguțe de alun. Chiar și o sută de șerpi de-ar mușca pe cineva, cum e atins de apa descântată, cum se vindecă numaidecât.
Vărguțele de alun dau apei descântate așa o putere, încât orice venin și orice rău, oricât de mare, iese din om cu totul, fără a lăsa vreo urmă.
De dragoste
Bătutul în ulcică
Puterea vărguțelor de alun este știută mai ales de vrăjitoare și de Babele Cloanțe care știu a citi în palmă, a închega apa și a lega ploile, de cele ce știu a lega gura lupilor. Ele pot aduce prin aer pe oricine, peste nouă mări și nouă țări, purtându-i pe o prăjină de alun. Mulți povestesc că ar fi văzut și ei astfel de săgeți pe cerul nopții, iar unii spun cum ei înșiși ar fi fost duși pe această cale.
Astfel, în anume împrejurări, drăguții sunt siliți să încalece o mătură sau o prăjină de alun, fiind purtați prin aer. Atunci când începe să simtă îndoială și un spin în inimă, atunci când se stinge de dor, fata se duce degrabă la babă cu bani de argint și cu un cocoș alb sau pestriț, fără de care baba nu-ar avea cum să-i îndeplinească niciuna din dorințe.
Baba locuiește pe malul unui râu, undeva într-o căscioară pitită. Îi deschide tinerei fete ușa, fără să o întrebe ceva o poftește în casă, înțelegând din priviri rostul vizitei. Îi ia fetei cocoșul din mână și iese afară. Fata se așază undeva într-un colț al odăii.
Pe un scaun cu trei picioare stau așezate o ulcică de pământ, un ciob dintr-un vas spart și trei vărguțe de alun.
După câteva minute, vrăjitoarea revine în odaie, înfuriată și cu părul despletit, într-o mână ține trei fire de lână, peste care a trecut cândva amantul tinerei – le deznoadă, apoi le împletește la loc. Cu ele în mână se întoarce către fiecare colț al camerei, vrăjește de câte trei ori și stropește cele trei fire cu apă din ulcior. La urmă descântă în colțul ușii, stropește mătura cu apă și o proptește de deschizătoarea ușii cu bățul în sus. Se întoarce, se învârte de trei ori în jurul scaunului cu trei picioare, apoi înlemnește. Focul din vatră se stinge. Se reaprinde din nou cu ajutorul celor trei fire de lână, pâlpâind ușor. Vrăjitoarea pune ulcica pe foc și amestecă în ea. Descântă. Stropește de trei ori peste foc. Tot ce-a fost în vas se face scrum. Ia ulciorul fără apă, îl pune pe foc, iar piatra bălțată o bagă în cenușă. Ulciorul începe să sfârâie. Baba ia vărguțele de alun și bate peste ulcior și piatră – zicând că așa să sfârâie și inima bărbatului.
Îl cheamă pe nume, iar el vine după strigătul vrăjitoarei, absolut nimic nu-i poate întrerupe călătoria, doar cuțitul înfipt în pământ.
Vărguțele se rup. Vrăjitoarea sare și se uită pe geam. Ușa odăii se deschide, iar tânăra fată sare în brațele tânărului, care tocmai ce-a intrat. În timp ce ies din casa vrăjitoarei, fata observă prăjina de alun ce l-a adus în zbor pe iubitul său, dar el nu va ști.
Legatul cu furca
Multe fermecătoare fac de dragoste nu numai pentru fetele tinere și frumoase, ci de multe ori și pentru fetele mari, pentru femeile bătrâne ori chiar pentru ele însele. Dar vai de-acela care le întoarce spatele, căci lui nu i se va face cu ulcica, ci i se va lega cu furca, de care foarte puțini reușesc să mai scape. Așa a pățit-o un mândru june, cum puțini se mai găsesc. Acesta locuia nu departe de casa vrăjitoarei, care încercase toate farmecele pentru a-i atrage atenția și dragostea. Nu de puține ori, când se întorcea seara acasă, tânărul o surprinsese pe lângă câte o apă, un pârâu sau o baltă, lătrând și urlând precum un câine. Totuși, niciuna din încercările și răutățile ei nu izbutiseră să-i străpungă încă sufletul curat. Într-o seară, însă, vrăjitoarea a reușit să-l ademenească la ea în colibă, torcând fuiorul din furca-i nouă de alun. Mii de vrăji a apucat să-i înșire femeia, până ce i s-a termină fuiorul, tors invers, nu așa cum se face. A apucat tortul fuiorului și i l-a încins în jurul taliei, fără ca el să fi apucat să observe ceva, apoi l-a desfăcut cu aceeași mână invizibilă. După ce tânărul s-a întors la el acasă, vrăjitoarea a urcat furca în pod. Așa cum se usucă furca nouă de alun, așa s-a uscat și viața în trupul junelui. Numai ruperea furcii ascunsă în pod ar mai fi putut rupe vraja și salva viața bietului om.
Îndepărtarea solomonarilor
În popor se crede că solomonarii ar fi un fel de oameni, care în copilăria lor petrec șapte ani sub pământ. Acolo, în întuneric, ei stau și citesc dintr-o carte drăcească, din care învață toate vrăjile și toate farmecele existente. După cei șapte ani, ei ies în lume, și cu puterile lor diavolicești, călare pe un balaur, se apucă să plimbe norii grei și vânturile puternice, să aducă grindina și furtunile cele mai cumplite, distrugând oamenilor toată muncă, toate semănăturile și pomii plini de fructe.
Pentru a ține departe astfel de nenorociri, oamenii apelează la diverse formule. De exemplu, cum văd la orizont un nor prevestitor de vreme rea, bărbații fug la biserică și trag clopotele, iar femeile aruncă în mijlocul ogrăzii o secure cu partea ascuțită în sus, o sapă, o lopată de pâine și mătura din casă cu coada din lemn alun. Astfel, oamenii cred că îi slăbesc puterile solomonarului, conducătorului furtunii.
Mai există și acei oameni, pietrari de meserie, care în Bucovina se numesc contra-solomonari. Aceștia trebuie să postească trei ajunuri – Ajunul Nașterii, Ajunul St. Vasile, Ajunul Bobotezei. În ajunul Bobotezei ține post negru până după ce apune soarele. Contra-solomonarul se pune apoi în dreptul unei mese bogate, pe care stau fel de fel de mâncăruri, ținând o vărguță de alun în mână spune:
„Voi solomonarilor (…)
Poftim azi de ospătați
Și nemic nu-mi stricați
Când va sosi primăvara…
Nici câmpiile înflorite
Nici pânele rodite,
Nici câmpii cu flori,
Nici pomi roditori”.
Ținând vărguța în mână, contra-solomonarul ia și gustă din toate bucatele, continuând să se adreseze solomonarilor:
Pe voi astăzi v-am poftit,
Dară voi nu ați voit
Ca să vă apropiați
Și cu mine să mâncați.(…)”
De acum, de fiecare dată când va zări norii de furtună, contra-solomonarul va alerga la marginea satului cu acea vărguță de alun și ținând-o în mâna dreaptă le va aminti solomonarilor cum i-a invitat el în ajunul Bobotezei, cum le-a întins masă îmbelșugată, dar că ei s-au fudulit și n-au poftit. Acum, însă, ei să stea departe de pomii roditori și de câmpiile înflorite:
„(…)Eu din nori te-ai azvârli
De pământ te voi izbi
Și sub gheață vei peri.(…)”
Contra-solomonarul îndreaptă vărguța de alun către locul de unde fulgeră și de unde se îndreaptă grindina și prin puterea ei îl doboară pe solomonar cu balaur cu tot. Ridicând din nou vărguța de alun spre cer îndreaptă toată toată grindina spre el și-l acoperă pe solomonar cu gheață.
- Simion Florea Marian, Botanica poporană română Vol I, Ediție critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
- Germina Comanici, Ramura verde în spiritualitatea populară, Editura Etnologică, București 2004