Secvențe istorice privind acuzațiile împotriva vrăjitorilor din România
de Gina S.
Pe parcursul ultimilor 500 de ani, aproximativ sunt consemnate acuzații judecătorești împotriva persoanelor presupuse a fi vrăjitoare, în cele mai multe state ale Europei continentale, unde țările germane au avut cele mai multe și violente cazuri, dar și în Statele Unite ale Americii, în Asia și Africa. Pentru acestea din urmă, subiectul poate fi considerat încă de actualitate în unele regiuni, de exemplu în țări precum Arabia Saudită, unde este propus același tip de iconografie medievală cu vrăjitoare care zboară „călare” pe coadă de mătură, ori care provoacă boli la animale și impotență bărbaților (Hudson, 2014, 2), sau în Camerun, cu siguranță nu singurele exemple unde sunt înregistrate procese judecătorești și persecuții împotriva unor așa-numiți practicanți de vrăji, chiar și în ultimii 20 de ani.
Chestiunile istorice care țin de condamnările vrăjitorilor din spațiile care compun astăzi România nu sunt foarte des aduse în dezbatere, astfel că, în circumstanțe cotidiene, multe persoane se arată suprinse când află că „vânătoarea de vrăjitoare” a fost un fenomen reprezentat și în istoria acestei arii. Între anii 1562 și 1870 sunt înregistrate 1111 de cazuri de vrăjitorie aduse în instanță (Idem, 41) care au avut loc, în principal, în zona Transilvaniei, fapt implicat de proximitatea cu Ungaria și conexiunile cu Imperiul Habsburgic, unde mentalitățile care condamnau vrăjitoria erau mai răspândite decât aici, conform modelului cultural occidental. În Țara Românească se cunosc cel puțin trei cazuri (1586, 1714, 1777), iar în Moldova este un singur proces atestat, în 1761. (Solcan, 2020, 71)
Limba judecății, originile antagonismelor și interesele lumești
Procesele din tribunalele medievale sunt sursele arhivistice principale pentru cercetarea vrăjitoriei, întrucât pentru această perioadă istorică sunt singurele scrieri detaliate păstrate. Aceste documente juridice erau redactate în latină în ceea ce privește conținutul formal, limba oficială a Imperiului Habsburgic, de exemplu „testis”, „incatta”, „jurata examina fatetur”, care desemnau rolul persoanelor implicate în anchete penale. Termenul „de eo utrum” introducea numele nobililor și al altor persoane oficiale, precum și întrebările martorilor de la proces, iar numele persoanelor acuzate erau trecute tot în forma latină, cu prenume și apoi nume, chiar dacă în Ungaria și Țările Române numele apăreau și în trecut invers. (Hauber, 2022, 116)
Textele care redau mărturiile din procese au fost transcrise de grefieri în limba în care au fost rostite de martori (uneori mărturiile sunt bilingve sau trilingve), în forma originală, cu inserții de genul „salva venia, salvo cum honore” atunci când martorii foloseau expresii vulgare. (Ibidem) Aceste intersecții lingvistice, plus faptul că scribii au corectat și modificat de nenumărate ori conținutul unor declarații, au un impact major asupra circulației informațiilor din documente și în unele cazuri complică înțelegerea și interpretarea datelor, ceea ce generează confuzie atât pentru cei care investighează aceste întâmplări, cât și pentru cei interesați să citească astfel de istorii. Iată un fragment dintr-un act redactat cu ocazia procesului doamnei András Hagyó din 1567, Kolozsvár (Cluj-Napoca), cu mențiunea că, acele cuvinte care apar în limba română reprezintă o traducere din „formula” originală în limba maghiară: „[Q]uod sunt anni octodecim in capillis existens [uxor Andreae Hagyó] una cum sorore maiore quadam Elizabet summo diluculo ante auroram in festo Georgii, antequam gregem in campum expellerent, ad fores stetissent, ac illa Elizabet voce alta acclamasset: vrăjitoare în găleata mea, în laptele meu, în untul meu și excrementele mele în găleata ta.” (Ilyefalvi, 2019, 115).
Discuția privind tensiunile desfășurate între oameni cu potențiale preocupări magice și grupuri care resimt posibile consecințe negative ale acestor interese are la bază o problemă istorică ce a fost atinsă cel puțin din vremea marilor imperii ale Orientului Mijlociu și, implicit, din timpul Imperiului Roman. Nici cultura imperialistă germană nu a fost lipsită de astfel de conflicte, în vreme ce cultura creștină a integrat gradual aspecte din toate aceste tradiții. Astfel, avem în vedere un antagonism social cu o vechime impresionantă, la care cadrele legislative au răspuns în diferite moduri de-a lungul epocilor. Bineînțeles, documentarea perspectivei legale privind vrăjitoria nu poate aduce rezultate prea edificatoare atunci când avem în vedere perioadele Antichității, întrucât sursele scrise, păstrate din aceste epoci nu sunt suficient de cuprinzătoare, sau dacă da, atunci sunt dificil de interpretat ținând cont de unele diferențe între paradigmele de gândire curente și cele de-acum aproximativ 2000 de ani și de alte confuzii apărute odată cu unele traduceri incerte.
De cele mai multe ori, reclamația împotriva unei persoane sau unui grup care practica magia era formulată de o persoană din clasa privilegiată a unei comunități, iar cei acuzați veneau, evident, de la polul opus al societății. Printre cei mai frecvent acuzați se aflau iobagi, ciobani, soldați, moașe, pietrari, hoinari, cerșetori, mulți dintre aceștia romi, dar la fel de mulți și români. (Pop-Curșeu, 2022, 70) Diferite sentințe aspre sau extreme în termeni de violență au fost aplicate unor presupuși vrăjitori după ce a fost depusă mărturie împotriva lor, deseori din partea unor persoane cu mult mai problematice decât cele acuzate. De exemplu, în lucrarea „Witchcraft in Romania” de Ioan și Ștefana Pop-Curșeu este citat istoricul sas Carl Göllner, care descrie un proces din Sighișoara, din 1715, la care au fost chemați 23 de martori. Dintre aceștia, unul era „specializat” în sperjururi, altul era cumnatul celui care a făcut acuzația, altul un dușman binecunoscut al persoanei acuzate, altul era pârât într-un alt proces legat de însușirea unui teren, altul era alcoolic, altul hoț și deja ne putem închipui cum erau selectați și ceilalți martori și cât de factuale erau declarațiile lor. În aceeași lucrare de Pop-Curșeu, autorii reîntăresc argumentul că în Transilvania, procesele de judecare a vrăjitoriei au urmat logica elitelor din Europa de Vest și au apărut mai întâi în mediile urbane ca să se extindă mai târziu, prin intermediul nobililor cu proprietăți rurale și către lumea satului. (Idem, 69) Astfel, potențialul de prosperitate al țăranilor era diminuat semnificativ prin facilitarea unei stări conflictuale permanente între membrii comunității.
Alexandru Rusu scrie într-un articol că această mișcare din secolul al XVI-lea, care a stârnit o mulțime de condamnări și a atras persecuții legale pe termen foarte lung, are un rol similar cu predicile creștine și catehismele care urmăreau să „inducă în mentalitatea colectivă” noțiunea de dualitate sau contrast între „dumnezeu și satana”, „sfinți și demoni” etc. (Rusu, 2016, 9) Este subliniată aici ideea că, deși autoritatea ecleziastică a păstrat parțial crezuri și rituri din lumea precreștină, implicit din ceea ce este înțeles ca vrăjitorie, și-a păstrat totuși dreptul de a condamna astfel de comportamente și tradiții și făcea acest lucru doar când considera că puterea și resursele îi erau amenințate (Ibidem). Rusu chestionează aici nivelul radical de brutalitate ce a caracterizat procesele cu vrăjitori care se sfârșeau deseori cu torturarea și/sau arderea pe rug a acuzaților. El consideră ca posibil răspuns faptul că, deși Biserica ar fi putut foarte bine să utilizeze exorcismele pentru astfel de cazuri conform tradiției creștine, acest lucru nu ar fi adus aceleași beneficii precum ar fi adus moartea unui acuzat. Legea medievală presupunea că, în circumstanțele arderii pe rug a vrăjitoarelor, bunurile și averea victimelor erau împărțite între judecătorul care a stabilit condamnarea și Biserică. (Idem, 11)
Vrăjitoria la Baia Mare: procese, execuții și conflict religios
O bună parte dintre documentele de la procesele susținute împotriva vracilor și vrăjitorilor din spațiul românesc vin din Baia Mare (Nagybánya), unde diferite persoane au fost arse pe rug, decapitate, sau spânzurate. Etnologul Pamfil Bilțiu menționează succint cazurile vrăjitoarelor Dorko și Szasari Csontine, care au fost executate în 1650 și 1684 (Bilțiu, 2022, 219). Cercetătoarea Judit Kis-Halas aduce mai multe informații din această arie analizând documentele dintr-o arhivă publicată de Béla Balogh, care conține date de la 55 de procese legate de vrăjitorie, din perioada 1636–1762. Kis-Halas atrage atenția asupra înființării colegiului calvinist Schola Rivulina din Baia Mare în 1547, care a avut un rol determinant în formarea clasei intelectuale din această regiune și menționează apoi că rectorii și profesorii de la această instituție făceau parte dintre cei mai avizi susținători maghiari ai puritanismului. (Kis-Halas, 2017, 164) Atmosfera conflictuală produsă de competiția dintre adepții puritanismului și catolicismului este de obicei indicată drept cauză primară a persecuțiilor împotriva vrăjitorilor. În studiul său, Kis-Halas descrie cum în Baia Mare a fost observată aceeași dinamică a acuzațiilor de vrăjitorie precum în secolele XVII–XVIII în Regatul Ungariei. Pentru această perioadă dintre 1636–1762, autoarea identifică 63 de persoane, vindecători, clarvăzători etc. care au furinzat servicii magice și medicale și care au fost judecate. Sunt semnalizate cu acest prilej trei intervale în această perioadă care au cunoscut persecuții mai agresive și care au presupus un număr mai mare de martori la procese, și anume, 1660–1670, 1697–1706 și 1753–1754. (Idem, 164–165)
O scrisoare expediată la 9 decembrie 1704 de István Angyalosi, judecător din Tăuții de Sus (Giródtótfalu), anunța consiliul regional că György Szilágyi Anna se afla la momentul respectiv în detenție din cauza unor multiple acuzații de vrăjitorie și că urma să treacă prin „proba apei”. Cu toate astea, cei care administrau localitatea, adică Ordinul călugăresc al Fraților Minori Conventuali, au oprit în repetate rânduri efectuarea acestui test. Două săptămâni mai târziu după primirea scrisorii, consiliul a condamnat-o pe Szilágyi pur și simplu la ardere pe rug, fără niciun proces sau încercare. (Idem, 169)
Chiar dacă încercarea în apă ar fi avut loc, nimeni nu avea garanția că sentința avea să fie diferită. Testarea în apă pentru a „vedea” dacă o persoană se făcea sau nu vinovată de o crimă sau un alt păcat a devenit o practică atestată în secolul al IX-lea, când a fost inclusă în legi și decrete carolingiene. Potrivit lui Péter Tóth, ritualul, descris de episcopul și juristul Hincmar de Reims, era o ceremonie liturgică cu o puternică simbolistică religioasă, care asocia scufundarea cu nevinovăția (apa botezului „primea” acuzatul) și plutirea cu vinovăția. Procedura, asemănătoare peste tot, implica post, spovedanie, sfințirea apei (dintr-o biserică sau un râu simbolizând Iordanul) și împărtășania înainte de efectuarea încercării. Originile acestei încercări se găseau printre obiceiurile juridice ale populațiilor mesopotamiene, răspândite în întregul Orient Mijlociu, dar și mai departe odată cu expansiunea populațiilor semitice. Varianta pre-antică a acestui obicei funcționa în sens invers: dacă acuzatul se ducea către fundul apei însemna că era vinovat, iar dacă plutea era fără vină. Indiferent ce epocă avem în discuție, acest tip de test era ales pentru cazurile considerate dificile, în special cele ce țineau de practici magice și adulter, întrucât absurditatea presupusă de această încercare nu lăsa prea multe posibilități, mai ales că de multe ori condamnații erau legați cu o funie înainte de a fi aruncați în apă. (Tóth, 2008, 133)
În secolul al XVII-lea, integritatea orașului Baia Mare a fost zdruncinată atât de centralizarea imperială, cât și de recatolicizare. Sprijiniți de stat, iezuiții au încercat să-și stabilească o prezență în oraș și au alungat temporar pastorii protestanți, au închis bisericile și au revendicat proprietățile care aparținuseră Bisericii înainte de Reformă, precum Spitalul Omechin. (Kis-Halas, 2017, 168). Judit Kis-Halas exemplifică cum tensiunile religioase din Baia Mare au pătruns profund în viața comunității, iar conflictele confesionale s-au dezvoltat în acuzații de vrăjitorie. La un proces din 1704–1705, un martor a declarat că o vindecătoare i-a cerut să devină „papist” pentru a-i trata soția bolnavă, iar acuzata, sub tortură, a mărturisit că mergea la biserică cu intenția de a „adormi creștinii”. În acest climat, comunitatea calvină a atribut imaginile vindecătoarelor amenințărilor care se răsfrângeau asupra acestui cult protestant. (Idem, 169)
O serie de procese a început în 1697 și a fost declanșată de Marci Milkó, un ucenic olar din Baia Sprie (Felsőbánya). Acesta se făcea remarcat prin faptul că își identifica vrăjitoarele cu ajutorul pisicilor sale și acționa simultan ca un „căutător de bani”. Deși a fost inițial acuzat, a fost grațiat datorită cooperării cu anchetatorii. După un interogatoriu lung, a început să numească nu mai puțin de 60 de persoane din împrejurimi, pe care le-a denunțat ca fiind vrăjitoare. Aceste acuzații au avut consecințe directe și fatale, precum arestarea și executația prin spânzurare a doamnei Judit Beregi (cunoscută ca doamna Bódi) în 1698, care vindea bunuri furate și era bănuită de vrăjitorie. Astfel, denunțurile lui Milkó nu au deschis doar valul de persecuții, ci au și orientat atenția autorităților asupra unor specialiști în magie care își desfășurau activitatea în comunitate. (Idem, 171) Cazul lui Milkó este unul tipic unui oportunist care și-a croit un rost în comunitate prin promovarea unor abilități magice pretinse, după ce a eșuat profesional. Plecând din Baia Sprie în același an în care acolo are loc un proces zguduitor de condamnare a vrăjitoriei, Marci a avut de-a face cu șomaj și instabilitate financiară și lucra doar ocazional la vie. Acest statut precar l-a determinat să înceapă să se laude cu puteri de clarvăzător și să pretindă că poate găsi bani și comori ascunse. Când acest „domeniu” s-a dovedit nesigur și periculos, el și-a schimbat rapid profilul și s-a promovat ca un bun recunoscător de vrăjitoare care nu putea fi înșelat. Își construia autoritatea oferind detalii senzaționale despre procesele de vrăjitorie din localitatea sa natală și făcea din pisicile sale instrumente centrale ale „expertizei”, despre care pretindea că le putea călări noaptea și că ele „îl ajutau” să descopere vrăjitoare. Reputația sa a crescut, dar a intrat rapid într-un conflict periculos cu foștii săi patroni, familia Némethi, care l-au acuzat la rândul lor că practica magie neagră. Încrezător, Marci a încercat să se poziționeze ca apărător al întregului oraș, dar conflictul cu această familie influentă a condus la arestarea sa în 1697. Tribunalul l-a recunoscut însă, în mod aparent paradoxal, ca pe un expert credibil, și astfel a fost grațiat cu condiția să denunțe vrăjitoarele din oraș. Prin aceste denunțuri, Marci a considerat că eforturile de auto-promovare au fost un succes, însă nu este cunoscut felul în care a sfârșit. (Idem, 202–203)
Nu toate procesele care judecau vrăjitoria se sfârșeau cu omor sau torturarea acuzaților. De exemplu, doamna Horsa, o vindecătoare și ghicitoare care venea din zona Munteniei sau Olteniei, frecventată de locuitorii din Baia Mare, a fost anchetată, exilată, iar apoi, în 1757, i s-a permis să se întoarcă. Mai sunt menționate o moașă care anterior a acuzat-o pe Horsa de vrăjitorie și o clarvăzătoare din Lacfalu numită Popa Nyikorásza, care nu au fost condamnate. Un alt clarvăzător, Istók Balázs, a fost biciuit public pentru fraudă și magie în 1753, iar apoi a fost eliberat din cauza dizabilităților fizice și mentale. După cum arată și Kis-Halas și după cum se poate vedea și în aceste rânduri, sursele istorice, limitate la acuzații și verdicte, dezvăluie doar parțial activitățile reale ale acestor specialiști vindecători. (Idem, 172)
Cu intenția de a manipula tribunalul, unele persoane popularizau practici magice special dedicate acestui aspect. Instanța considera că acestea generau o amestecătură gravă în autoritatea sa „divină” și acorda o deosebită atenție unor astfel de cazuri. Martorii erau interogați meticulos despre detalii, ceea ce a dus la identificarea a nouă astfel de cazuri în Baia Mare, unde se folosea de fiecare dată pământ adus din cimitir. Iată un fragment din declarația unei persoane-martor:
„Am auzit-o clar din gura doamnei Szakács, care a spus: „Dacă cineva este judecat, ar trebui să ia niște pământ din mormântul unui om mort și să-l împrăștie pe unde trec membrii consiliului, astfel încât să calce pe el, și ar trebui să spună: «Fie ca judecătorii să fie la fel de muți ca omul mort din mormântul căruia am luat acest pământ, și fie ca ei să mă judece, și eu voi fi liber». Ea a mai spus că, atunci când și-a eliberat fiul, a turnat pământul în paturile judecătorilor și l-a amestecat cu mâncarea lor. ” (Idem, 185)
În cazul lui Márton Szappanos, o altă figură emblematică pentru istoria acuzațiilor de magie în Baia Mare, Kis-Halas evidențiază un personaj cu rol complex, mai degrabă un „magician învățat” decât un practicant obișnuit al magiei albe. El era un politician local care, în 1696, a fost implicat indirect în procesul de condamnare a vrăjitoriei la Baia Sprie. Deși numele său nu apare în documentele originale ale procesului, rudele doamnei Stenczel care a murit în urma unei condamnări menționau vina lui Szappanos. O mărturie anterioară îl arată însă ajutând o femeie vrăjitoare, ceea ce sugerează o reputație anume și un anturaj divers. Într-o anchetă din Baia Mare, un martor spunea că Szappanos făcea parte dintr-un comitet de judecătorie. Cu toate acestea, anchetatorii au explorat ideea că ar fi fost instigatorul sau chiar liderul unei întregi „armate de vrăjitoare”, pe care le-ar fi coordonat sau le-ar fi binedispus prin muzică. Autorea subliniază că acuzația a fost motivată politic, el fiind un diplomat căzut deja în dizgrație, iar competitorii au folosit reputația sa și zvonurile pentru a-l marginaliza. Szappanos a avut cândva un rol crucial în lupta pentru autonomia orașului Baia Sprie, protejându-l atât de administrația habsburgică centralizatoare, cât și de influența orașului vecin, Baia Mare. Împreună cu magistratul Mihály Fónyi și alți senatori, el a pregătit un contract (semnat la Misztótfalu în 1689) care restabilea vechile privilegii și autonomia orașului, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1690. Cu toate acestea, un grup de senatori nemulțumiți din cadrul Bisericii Protestante, (în conflict cu catolicul Fónyi), a planificat răsturnarea regimului. Ei au transformat cu ușurință acest conflict politic într-o confruntare religioasă. Deși nu a fost condamnat la moarte, pedeapsa lui Szappanos a fost rușinoasă: a fost alungat din oraș însoțit de călău, o sentință ușurată ulterior după petiții, ca să fie escortat în final de un funcționar obișnuit. (Kis-Halas, 2008, 218–229)
Procesele din Cluj-Napoca, Târgu Mureș și Oradea
În Cluj-Napoca au avut loc procese de vrăjitorie între secolele XVI–XVIII – cu apogeul la finalul secolului al XVI-lea și, în strânsă legătură cu activitatea avocatului György Igyártó. Igyártó a apărut pentru prima dată în documente în 1574, când a fost acuzat de o încălcare minoră: se presupunea că a dat vița de vie pe care o deținea pentru a fi cultivată de altcineva. Prima mențiune a activității sale ca avocat poate fi datată patru ani mai târziu, în 1578, când a apărat mai multe persoane în diverse procese. În anul următor, a fost acuzat că și-ar fi otrăvit prima soție pentru a se căsători cu o altă femeie, precum și de infanticid. Ulterior, mai multe persoane care au depus mărturie împotriva lui în acest proces au fost acuzate de diverse fapte, printre care vrăjitorie, de către Igyártó. Toate persoanele pe care le-a acuzat de practici ilicite au fost arse pe rug. A existat însă o excepție, acuzațiile împotriva unei femei au fost retrase în urma unei mite oferite de soțul ei. (Pall-Szabó, Szabó, 2021, 58)
Protocoalele seculare ale Curții din orașul Cluj-Napoca au fost în mare parte pierdute, precum diverse hotărâri și alte documente din prima parte a secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de perioadele anterioare, documentele păstrate conțin doar decizii judecătorești și nu includ mărturii sau declarații ale acuzaților. Prin urmare, accesul la cuvintele directe ale părților implicate este limitat. Cu toate acestea, înregistrările oferă o perspectivă valoroasă și o incursiune în mentalitatea judecătorilor și a scribilor. (Fehér, 2015, 34). Singurul document procedural complet, păstrat parțial în Budapesta și Cluj-Napoca este cel al cazului Katar Kádár. Înregistrările contabile arată costurile unui astfel de proces și ale unei execuții pe rug. Din documente reiese că în cazul ei au fost intervievați atât bărbați, cât și femei, martori care au declarat că acuzata provoca boli, se transforma în viespe și fura lapte. Mulți dintre cei interogați au raportat experiențe onirice cu ea, după care se trezeau cu semne fizice, cum ar fi vânătăi. Cele mai multe acuzații de vrăjitorie apăreau după ce acuzatele, adesea sărace și marginalizate precum Kádár, îi amenințau pe cei care nu le ajutau. Deși magia benefică de vindecare era recunoscută la acea vreme, Kádár a fost învinuită și temută. Locuitorii apelau la ea pentru vindecări, dar o amenințau cu moartea pe rug dacă nu reușea. Kádár nu a fost o victimă pasivă, ea și-a apărat cauza citând legea și a cerut anularea mărturiilor părtinitoare. Totuși, tribunalul a socotit că ea a făcut un pact cu diavolul, a condamnat-o la ardere pe rug și la tortură și a hotărât că putea fi iertată doar dacă îi putea vindeca pe cei care au acuzat probleme pricinuite de ea. (Idem, 40)
În Târgu Mureș, în secolul al XVII-lea, acuzațiile de vrăjitorie apăreau mai ales în procesele de defăimare. În primele decenii, aceste cazuri erau rare și vizaul în special femei. Un caz timpuriu, din 1625, a implicat-o pe soția lui György Lázár, care o acuza pe soția lui Péter Csetne că a răspândit zvonul că servitoarea acesteia era vrăjitoare și ar fi fost vinovată de dispariția propriului copil. Ambele femei au fost amendate pentru că nu au raportat cazul autorităților. Un caz mai complex din 1633 le-a implicat pe Anna Falábú și fiica sa, Kata. Cea din urmă ducea o viață libertină și făcea farmece, folosea, de exemplu, o broască verde, pentru a atrage bărbații și a preveni sarcinile. În ciuda mărturisirilor că nu putea rămâne gravidă, a fost găsită vinovată de desfrânare și de avort spontan. Pedepsa a constat în legarea la stâlpul infamiei și expulzarea din oraș, iar acuzația de vrăjitorie nu a fost menționată în verdict întrucât judecătorii au sugerat posibile probleme mentale. (Idem, 33–37)
Într-un alt caz judecat la Târgu Mureș în 1683, un bărbat a acuzat-o pe o anume Zsuzsa Nyerges ca i-ar fi omorât fiica în Sighișoara în 1676. Acuzațiile nu au putut fi dovedite, dar din pricina faptului ca femeia ducea o viața „desfrânată”, își întrerupea sarcinile și, posibil, efectua avorturi, a fost totuși expulzată din oraș. Cazurile precum cele menționate ajungeau în atenția autorităților dacă o vindecare cu plante sau alt tratament aveau rezultate periculoase pentru viața cuiva. Femeile acuzate par să-și fi desfășurat activitățile fără nevoia de a se ascunde, timp de ani de zile până au ajuns în fața autorităților. (Idem, 40–41)
Înainte de apogeul proceselor din secolele XVI–XVIII, în Registrul Capitulului de la Oradea sunt mentionate 14 persoane (13 femei şi fete şi un bărbat) judecate pentru vrăjitorie între anii 1208–1235. (Solcan, 2020, 63) În Ungaria şi în majoritatea orașelor din Transilvania, procesele de vrăjitorie s-au reluat în secolul al XVI-lea, iar cei mai mulți acuzați erau vracii și vindecătoarele. Spre deosebire de statele occidentale, procesele erau civile, judecători fiind reprezentați de magistraţii din oraşe, cetăţi şi comitate. În secolul al XVII-lea, vânătoarea de vrăjitoare a fost intensificată la ordinele principilor Gabriel Bethlen (1613–29), Acaţiu Barcsai (1658–1660), Mihai Apafi I (1661–1690) și a continuat până la începutul secolului al XIX-lea, când sancțiunle au ajuns până atunci sa fie sub forma amenzilor sau pedepselor corporale. (Solcan, 2020, 64).
Acuzațiile împotriva bărbaților urmau același linii ca cele împotriva femeilor: îmbolnăvirea oamenilor sau animalelor, distrugere de bunuri etc. O serie de documente arhivistice din 1711 amintesc de un grup de opt bărbaţi dintre micii nobili şi oamenii liberi din Scaunul Secuiesc al Arieșului, cercetaţi din ordinul autorităţilor pentru vătămări, înjurături, tâlhărie, aruncarea scrisorilor magistraţilor şi vrăjitorie. Procesul s-a desfăşurat în condiţiile încheierii și înfrângerii Răscoalei Curuților (Războiul de independență a lui Rákóczi), iar acuzaţiile au reflectat nesupunerea locuitorilor din Scaunul Arieșului faţă de autorităţile austriece. Cel mai amplu proces de vrăjitorie din Transilvania a început pe 7 mai 1743 şi a fost îndreptat împotriva a 30 de bărbaţi, dintre care majoritatea erau români din comitatul Solnocul Interior. (Solcan, 2020, 66)
Bibliografie:
Bilțiu, Pamfil. Studii de Etnologie Românească, Volumul 5, Editura Cetatea Romei, Baia Mare, 2022
Fehér, Andrea. „Women, Crime and the Secular Court in Eighteenth Century Cluj”. Journal of Education Culture and Society No. 2, p. 33-42, 2015
György, Árpád Botond. „Witch Trials in Seventeenth-Century Târgu Mureş”. Historia 67, număr special, p. 27-41, 2022
Hauber, Kitti. „The correlation between personal name, language and ethnicity in the Transylvanian witch trials of the 17th–18th centuries”, 2019. https://doi.org/10.30816/ICONN5/2019/10
Hudson, Chris. „Witch trials: Discontent in early modern Europe”, Graduate Institute of International and Development Studies Working Paper, No. HEIDWP11-2016, Graduate Institute of International and Development Studies, Geneva, 2016
Ilyefalvi, Emese. „Why is it essential to study verbal magic from witch trials?”. Incantatio 8, p. 113-127, 2019
Kis-Halas, Judit. „Divinatio Diabolica and Superstitious Medicine: Healers, Seers and Diviners in the Changing Discourse of Witchcraft in Early Modern Nagybánya”, în Witchcraft and Demonology in Hungary and Transylvania, ed. G. Klaniczay, É. Pócs, Palgrave Macmillan, 2017
Kis-Halas, Judit. „The Trial of an Honest Citizen in Nagybánya, 1704-1705: A tentative microanalysis of witchcraft accusations”, în Witchcraft Mythologies and Persecutions (Demons, Spirits, Witches 3), ed. G. Klaniczay, É. Pócs, Central European University Press, 2008
Klaniczay, Gábor, Éva Pócs (ed.), Witchcraft and Demonology in Hungary and Transylvania, Palgrave Macmillan, 2017
Pop-Curșeu, Ioan, Ștefana Pop-Curșeu. Witchcraft in Romania, Palgrave Macmillan, 2023
Rusu, Alexandru. „Demons and Exorcisms in the Roman Catholic Mind-Set: Probing the Western Demonological Mentality”. Revista română de sociologie, serie nouă, anul XXVII, nr. 1–2, p. 89–109, Bucureşti, 2016
Pall-Szabó, Ferenc, Kinga Szabó. „Magic and its Tools in Cluj in the 16th-18th Centuries.” Transylvanian Review 30(2), p. 56-64, 2021 Solcan, Șarolta. „Vrăjitoria printre români (pe baza actelor proceselor de vrăjitorie din Transilvania din secolele XVI-XVIII)”, Tyragetia XIV(2), p. 63-75, 2020
Tóth, Péter G. „River Ordeal—Trial by Water—Swimming of Witches: Procedures of Ordeal in Witch Trials”, în Witchcraft Mythologies and Persecutions (Demons, Spirits, Witches 3), ed. G. Klaniczay, É. Pócs, Central European University Press, 2008