de Gina S.
Observăm deseori că textele înregistrate de etnografi și istorici ca descântece sunt concepute, în general, în forma versurilor care rimează, ceea ce ne face să asociem acest tip de creație cu poezia și muzica. Există însă și multe descântece în care cuvintele nu țin cont de rime, așa că particularitățile estetice ale acestei practici țin cumva de intenția celor care descântă. Cuvintele care compun un descântec nu sunt întotdeauna memorate în formă exactă de către vrăjitorii care le practică, mai ales dacă ne referim la acele creații care cuprind sute de versuri. Ceea ce se reține în termeni generali este de fapt un model intuitiv de simbolizare care se bazează pe repetiții, enumerări, analogii, sau exorcizări.
Creație în secret
Descântecul poate fi astfel privit ca o creație spontană conservată prin logica secretului. Unii vrăjitori descriu că au aflat forma unor descântece prin intermediul viselor, cu ajutorul sfinților sau al unor entități supranaturale, iar alții explică cum aceste creații nu pot fi totuși culese, din cauza supersțiilor care îi amenință pe cei care răspândesc conținutul textual al descântecelor, sau mai exact, a credințelor că acțiunea curativă a acestor practici se anulează odată cu divulgarea mijloacelor. În regiunea Olteniei este consemnată o incantație care are rolul de a „consolida” puterea unui descântec nou-învățat, într-un ritual care presupunea ca persoana descântătoare să meargă lângă o salcie și să rostească: „cum s-a prins salcia asta pe pământ, așa să se prindă și descântecul meu”. (Candrea, 1999, 334)
Șoptirea unui descântec, recitarea unei poezii, sau interpretarea unui cântec sunt experiențe distincte care au în comun un aspect crucial. Toate produc un mediu care influențează într-o formă sau alta activitatea senzorială a oricărui subiect. Pronunția unor cuvinte stârnește emoții diferite și repetarea unor formule verbale, care propun asocieri pentru orice aspect al vieții afective fixează memoria unui model specific de expresie. Eugen D. Neculau, cercetător din secolul trecut al satelor din nordul Moldovei considera că nu era întâmplător că cele mai multe descântece erau create în versuri. „Poezia se memorează și transmite mai ușor” și, totodată lasă loc descântătorului pentru a improviza forma și a aduce „completări de fond”. (Neculau, 2018, 144) Astfel, „muzicalitatea versului” are mai mult impact asupra unui subiect decât „monotonia prozei” și devine un element care întărește încrederea în puterea ritualului și care favorizează astfel autosugestia vindecării (Ibidem), proces mental al cărui rol este determinant în acțiunea curativă.
Etimologie și funcții
Ovidiu Bîrlea definește descântecul, spre deosebire de vrajă, farmec, „făcătură”, „cotătură” – care desemnează în acest caz „totalitatea practicilor efectuate în vederea unui scop magic sau medical (cel mai adesea magico-medical)”, ca fiind „numai textul literal aferent”, dar atrage atenția și asupra permeabilității termenilor, prin faptul că descântatul ajunge să indice totalitatea unor practici și texte. Bîrlea menționează necesitatea suplimentării formulei orale cu gesturile și mimica descântătoarei, insuficient consemnate în literatură și se concentrează pe opoziția dintre cântec și descântec. Astfel, descântecul (cu etimologia propusă *discanticum, termen neatestat) denumește „specia folclorică neînsoțită de melodie”, fapt susținut de descântecele (strigături de joc) specific bihorene, dar argumentează că această definiție este complicată, întâi prin faptul că strigătele de joc în sine erau „cântate pe scheletul melodiei” și apoi, că în sudul Olteniei au fost culese descântece acompaniate de melodii. (Bîrlea, 1983, 7–8) Denisa-Maria Tout propune o variantă mai simplă, unde descântecul este o specie a literaturii populare versificate care „se recită, nu se cântă”. Este subliniată aici ideea că, la origini, descântecul a însemnat și cântec și, în timp, a evoluat către forma cuvântului rostit, pe măsură ce practicile asociate au devenit mai puțin răspândite. (Tout, 2018, 190)
Etimologia termenului în sine este neclară. Bîrlea speculează asupra acesteia: de+ex+incantatio („discantare”), o acțiune contrară lui „incantatio” (incantație, farmec, vrajă). (Bîrlea, 1983, 8) Termenii latinești „decantatio” și „discantis”, din care provine formal cuvântul românesc „descântec”, nu se pot totuși traduce ca atare, aceștia desemnând un „cânt repetat” într-un context liturgic specific latin. Luând în considerare varianta neatestată, „discanticum”, care acoperă același „teren” semantic definit de „incantatio”, se poate explora într-un cadru speculativ ideea unei modificări semantice, în latina vorbită în noile provincii dunărene romanizate, „de la «incanto» la «decanto» sau «discanto»” (Shishmanian, 2011, 180).
Din studiul descântecelor, se observă că o parte semnificativă dintre aceste formule magice se concentrează pe tratarea maladiilor, dar acestea pot avea și diverse alte aplicații – descântece de dragoste, „de ursită”, de alungare a entităților percepute ca fiind malefice, descântece împotriva hoților, împotriva judecății, „antidescântece” („de desfăcut”) menite pentru a contracara efectele nocive ale unei vrăji anterioare. (Bîrlea, 1983, 11) De asemenea, precum notează Pamfil Bilțiu, în urma cercetărilor în teren, mai există, printre multe altele, descântece „de neluat în armată”, „de neluat laptele de la oi”, pentru scosul oilor și constituirea turmelor, „de adus feciorul pe sus”, pentru soluționarea disputelor personale („de ieșirea fetei din ură”). (Bilțiu, 2024, 10)
Pentru a fi eficiente, decântecele „impun condiții deobsebite, circumscriind cu exactitate momentul, modul și recuzita necesară, alături de formula literară care nu e totuși obligatorie în unele cazuri.” (Bîrlea, 1983, 11) Descântatul poate avea loc oriunde, dar cel mai des sunt numite spațiile de lângă bușteanul pe care se taie lemnele, de lângă soc, vatra focului, din cimitir, de la prag, la râu etc. (Bilțiu, 2024, 11) În întreaga literatură etnografică sunt speculate anumite „momente numenale” (înainte de răsăritul soarelui, miezul nopții, zile de post, zile de sărbătoare etc.), iar în cazul obiectelor folosite în practicile respective, acestea trebuie să aibă o proveniență specială (să fie furate, găsite, folosite la nuntă etc.) sau să fie într-o formă sau stare specifică (apa neîncepută, oala nouă, praful din ochii sfinților zugrăviți în biserici etc.). De asemenea, pot fi impuse condiții asupra celui ce va descânta (de igienă, postire etc.), cât și asupra celui ce va fi descântat (obligativitatea plății). (Bîrlea, 1983, 11–12)
Prin gestica persoanei care descântă, potrivit lui Bilțiu, „mito-simbolica pieselor de instrumentar magic” este asociată „agenților magici folosiți” în cadrul ritualului, unde menționează ca exemple: instrumentele de lucru și modul în care ele simbolizează „ritul metalului prelucrat”(cuțit, clește, topor etc.), valențele magice ale unor alte ustensile casnice (sucitor, pieptene, sul de la războiul de țesut etc.), obiecte textile, crengi și alte vegetale, alimente (pâine, făină, miere de albine, ulei etc.). De asemenea, fenomenele naturale și forme de viață precum soarele, luna, apa, focul, arborii sunt menționate des în descântece (Bilțiu , 2024, 11).
Rolul sunetelor care pot acompania descântecul este un subiect mai puțin cercetat, deși în alte tradiții instrumentul și sunetul îndeplinesc funcții cruciale, de exemplu, toba în practica șamanică. În contextul spațiului românesc, descoperirea unor zurgălăi ceramici (obiecte găsite deseori pe teritoriul Europei) în interiorul complexului funerar de la Fântânele-Dâmbu Popii (Bistrița) și la Zimnicea, ar putea indica o funcție apotropaică, a cărei reminiscență posibil să se fi păstrat în porturi populare precum cel al Călușarilor, în decorațiuni pentru cai etc. (Rustoiu, 2019, 164–170)
Practica descântatului nu avea cum să rămână neatinsă de procesul creștinizării, astfel au fost introduse crucea, tămâia, aghiasma, firele de busuoic din pămătuful preotului, busuiocul sfințit, roua sfințită și, semnul crucii ca gest. Bilțiu menționează referirile frecvente la Dumnezeu, Iisus Hristos, Fecioara Maria, Sfântul Petru, mai ales in formulele finale ale descântecelor, de exemplu: „Io descânt,/ Dumnezau îi Sfânt./ Dă-i, Doamne, leac și vac.”, sau „Maica Sfânta Preacurata, / Zîna cu leacu’ îndată.” (Bilțiu, 2024, 11).
Magie curativă
Ion-Aurel Candrea, în lucrarea „Folclorul medical român comparat” atrăgea atenția asupra concepțiilor animiste ale societăților primitive, unde magia era integrată în modurile predominante de gândire ale oamenilor. Conform acestor concepții, vracii lumilor primitive puneau bază în faptul că toate formele de viață din mediul lor „acționau unele asupra altora și asupra omului, provocând armonie sau disconfort” (Candrea, 1999, 8), iar știința magică dobândită de vraci, ce includea descântecul și alte practici, avea menirea de a vindeca boli sau a rezolva probleme de orice fel. În ceea ce privește aria României, vracii, alături de „babe” și „călugări iscusiți” (Arapu, Grădinaru, 2023, 6) au reprezentat, cel puțin până în secolul al XVIII-lea, singurele persoane specializate în vindecarea bolilor și rănilor, pe arii foarte extinse.
Factorul psihologic era, de asemenea, luat în calcul în medicina populară și, exemple evidente găsim în descântecul „de apucat”, unde unele versiuni încep cu forumule de genul: „nu te teme”, „c-ai venit la mine, descântătoare și te-oi descânta” (Idem, 8), expresii care au menirea de a controla teama subiectului confruntat cu boala și de a reduce alte procese mentale care-l împovărează. Descântecele urmăresc în general stabilirea confortului mental al celor care recurg la aceste practici, indiferent de cauză, iar narativizările utilizate au rolul de a spori curajul și însăși puterea subiectului, precum în descântecul „de speriat”, care se rostește odată cu cărbunii stinși în „apă neîncepută” : „Au venit nouă lupi/ Să mănânce oi./ Dar n-au mâncat oi/ Ci nouă sperieţi/ Din sfârcul nasului/ Din pielea obrazului/ Şi din măduva osului./ Cu mătura i-oi mătura/ Cu cuţitul i-oi tăia/ Cu peria i-oi peria/ Şi-n apă i-oi arunca,/ Ca sarea s-or topi/ Cele 99 de ursite/ Cele 99 de făcături/ Cele 99 de tunchinături.” În legătură cu acele „tunchinături” sunt înregistrate și descântece „de întunchinătură”, acesta fiind un termen vechi care a ieșit din uz, echivalent cu „întâmpinătură” de la „întâmpinare”, numind astfel pericolele întâmpinate de oameni. La fel ca descântecul de deochi, descântecul de întunchinătură urmărea vindecarea unui bolnav care descria amețeli și stări de somnolență. Descântătoarea sau corespondentul masculin atingea capul bolnavului și făcea semne de cruci în timp ce rostea de trei ori: „De-i întunchinat de sus/ Să cadă stelele./ De-i întunchinat de soare/ Să-i cadă razele./ De-i întunchinat de fată mare/ Să-i cadă pulpele/ Să-i curgă sângele./ De-i întunchinat de femeie/ Să-i crape ţâţele/ Să curgă laptele./ De-i întunchinat de bărbat/ Să-i crape ochii” (Neculau, 2018, 142)
Există o mulțime de cuvinte ieșite din uz, sau fără un sens atribuit în limba română care compun textele descântecelor. Candrea afirma că, pe lângă acele descântece create din timpuri vechi de către cei care locuiau teritoriile României, preoții și călugării au tradus și numeroase incantanții din greacă sau slavă, unde cuvintele neînțelese erau fie pur și simplu copiate și inserate în text, sau redate într-o formă greșită. (Candrea, 1999, 339) Descântecele înregistrate în zona Sălajului capătă mai mult interes tocmai datorită particularităților lingvistice. Aici, fondul latin se îmbină cu cel maghiar și slavic și astfel sunt utilizate o mulțime de cuvinte care nu au o recunoasțere prea mare în alte regiuni și care acoperă domenii variate, de la hrană și casă la agricultură și îmbrăcăminte. (Tout, 2018, 198)
Descântecul de deochi poate fi înțeles, fără mari dificultăți, ca o practică populară de natură psihologică, întrucât caută să rezolve aspecte care, deși au o manifestare fizică evidentă pornesc dintr-un proces mental, precum gândul de a fi privit de către o persoană cu presupuse intenții negative. Unele relatări din studiile etnografice se remarcă prin felul în care sunt prezentate mentalitățile populațiilor cercetate, care pot fi discutate prin intermediul noțiunilor psihanalitice, ținând cont de felul în care sunt corelate experiențele din copilărie cu comportamentul în stadiu de adult al unei persoane. Exista o credință răspândită în legătură cu persoana care putea deochea cum că atunci când era copil de înțărcat, a plâns atât de tare încât și-a impresionat mama, care a decis să revină la alăptare. „Aceştia, când ajung mari, sunt răi de ochi şi deoache tot. [Sătenii îi ştiu] şi se feresc de ei. De aceea se zice că e mai bine să laşi pe un copil să moară decât să-l întorci înapoi la ţâţă, căci e o pacoste pentru sat.” (Ibidem) Acest mod de a descrie privirea nu e întâlnit doar la societățile vechi și, nu ar părea o exagerare să-l alăturăm unor curente mai recente care generează o mulțime de teorii umaniste ce pornesc de la același aspect, privirea și maniera în care aceasta încântă sau tulbură. Jacques Lacan insista în repetate rânduri asupra anxietății produse de privirea neanticipată a cuiva, o „anxietate nerealistă” în termenii lui Freud în sensul în care privirea pasivă a unei persoane devine privire îndreptată către cineva doar la nivelul imaginației. Astfel, în circumstanțele în care nu produce plăcere, privirea rămâne o „contingență ciudată, simbolică” care suprinde persoana privită, o „tulbură și o reduce la un sentimente de rușine” (Krips, 2010, 93).
O altă superstiție populară în legătură cu privirea care poate să deoache atribuie această capacitate persoanelor cu ochi albaștri, o credință ce pare a fi dobândită în urma unor antagonisme de natură etnică. În repertoriul magic autohton, aproape oricine poate deochea, indiferent de gen și trăsături fizice, iar printre excepții se numără persoanele non-rome care au fost alăptate de mame aparținând etniei rome, conform unor credințe din aria de sud a României. Regula de a nu răspândi conținutul textual al descântecului pare că nu se mai aplică în cazul incantanțiilor de deochi, întrucât se menționează deseori că mamele și bunicile își învățau fiicele să descânte de deochi atunci când începeau să frecventeze horele din sat, pentru a se proteja pe ele însele împotriva potențialelor priviri periculoase ale băieților. (Candrea, 1999, 334) În zona Maramureșului, descântecul de deochi este cunoscut și ca „descântec de soare sec” și se aplică în aceleași cazuri, dar originea acestei denumiri stă într-un tip particular de disconfort fizic, și anume acele dureri de cap pe care oamenii le simt după ce au adormit înainte de apusul soarelui, „că uomu nu-i sclobod să să culce odată cu găinile, ce numa după ce apune soarele, că de-aia o lăsat Dumnezău ziua mare pă pământ şi să lucre până sara târzâu. Şi dacă nu, te-apucă o durere dă cap, la care-i zâce «dă soare săc»”. (Tout, 2018, 192)
Studiile de istorie a medicinii populare investighează textele descântecelor din punct de vedere terminologic în funcție de particularitățile datelor extrase, întrucât descântatul a rămas recunoscut ca remediu principal în întreaga tradiție a terapiilor populare. (Tout, 2021, 116) Tout observă că bolile infecțioase și contagioase precum rujeola sau pojarul, varicela sau vărsatul de vânt și scarlatina sunt denumite în limbajul popular și, implicit în textele descântecelor, cu o serie de termeni alternativi ca „bubă”, „vărsat”, „fapt”, „mărin”, ocazional și „joluniță” în nordul județului Sălaj, termen compus prin încrucișarea cuvintelor „joludă” (inflamație ușoară) și „aluniță”. (Idem, 117) Cercetătoarea readuce în atenție cu acest prilej afirmațiile lui V. Bologa din lucrarea „Despre vrăji, doftoroaie și leacuri băbești”, publicată în 1961, în care arăta contribuțiile semnificative ale medicinii și magiei populare la dezvoltarea medicinii științifice, unde experiența oamenilor simpli s-a dovedit a fi esențială. (Idem, 122).
Accentuând efectul și nu cauza, cuvântul „bubă” desemnează în cadrul descântecelor diferite probleme derivate în mare parte din inflamații, astfel poate fi tradus ca durere de dinți, sau durere de cap și rană, printre altele. În Oltenia și Banat sunt înregistrate texte în care „buba” desemnează și variola, și varicela, în vreme ce scarlatina se distinge ca „buba rea”. Gabriela-Violeta Adam afirma că în sud-estul Transilvaniei scarlatina era numită „bubat”, în centru și nord-estul regiunii era „fapt”, iar în centrul Munteniei, sudul Crişanei, estul Transilvaniei, Bucovina, nordul, centrul şi sud-vestul Basarabiei, circula forma „vărsat” pentru aceeași maladie. (Idem, 121) Alternativ, scarlatina mai e numită în limbaj popular: angină, beteşug greu, din făcut, căzămâc, cojuşche, cori mare, cori de vânt, foc, foc viu, focărie, gâlci, jupuială, mălcez, pârpor, peceturi, penţi, pojar, stropar, şcarlát (de la „şcarlatină”/ scarlatină, şi vărsat), tifus sau umflătură. Un descântec de bubă care se practica noaptea, „la lună”, când bolanvul era dezbrăcat și persoana descântătoare sufla peste părțile afectate ale corpului și făcea semne de cruci, suna astfel: „Bubă hăibată, / Bubă spurcată, / Nu te lunji ca drumu’, / Nu te lăţi ca tău’, / De te-ai pus pân didiuăchi, / Nu te face, / Nu te coace, / Ce-napoi te-ntoarce”. (Idem, 119–120 )
„Bubele rele” pot desemna, pe lângă scarlatină și boli ale ficatului și stomacului, iar acestea pot fi numite și „fapt”, sau „fapți” la plural, care „ies pe gură şi pe nas şi rod măruntaiele şi ficaţii”. Dar faptul poate fi „legat”, sau „nelegat”, astfel coincide cu „făcătura”, cu acele afecțiuni care ar fi fost cauzate de magia neagră și pentru care știința medicală nu ar fi avut leacuri. Iată un exemplu de descântec pentru „faptul legat”: „Bună sara, Doamnă mare, / Sănătate trecătoare, / Şezi la noi dac-ai vinit. / N-am vinit să hodinesc, / Ce-am vinit pă Maria / Dă fapt să o curăţăsc. / Dă faptu legat, / Dă faptu ţâpat, / Dă faptu cu roşaţă, / Dă faptu cu negreaţă, / Dă faptu cu usturime, / Dă faptu cu mâncărime, / Dă faptu ce coace, / Dă faptu ce sparje. / (…) Maria să rămână curată / Luminată / Şi de fapt vindecată.” (Idem, 121)
Cuvântul „vărsat” e utilizat ca termen general în medicina populară și poate indica, de asemenea variola, acesta fiind sensul său predomimant cu care apare înregistrat în Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Maramureș, Crișana și Transilvania, dar poate indica, pe lângă scarlatină, cum am văzut mai sus, și rujeola, sau varicela. (Idem, 118) Termenul „mărin” se folosea pentru afecțiuni similare, acesta apare ceva mai rar în descântece, în comparație cu „bubele” și „vărsatul” și lingvistul Cosmin Căprioară consideră că originea cuvântului ar fi sărbătoarea Sfintei Marina, celebrată de Bisericile Ortodoxe pe 17 iulie, deoarece superstițiile populare răspândeau ideea că nerespectarea acestei sărbători atrăgea astfel de boli. Mărinul numește fie „bubele sau inflamaţiile, de obicei purulente, care apar la oameni şi la animale”, fie crampele stomacale, dar și spiritele negative. Un exemplu de descântec de mărin consemnat în Valea Hranei presupune ungerea bolnavului cu leuștean și următoarele incantații: „Mărinu-i mărinat, / (…) / Mărinu-napoi întoarsă. / Mărinu-i dă nouă, / Mărinu-i dă opt, / Mărinu-i dă şapte, / Mărinu-i dă şasă, / Mărinu-i dă cinci, / Mărinu-i dă patru, / Mărinu-i dă trii, / Mărinu-i dă doi, / Mărinu-i dă unu, / Mărinu-i dă niciunu. / Mărinu să piară, / Ca roua dă soare” (Idem, 121–122 ).
Un repertoriu cuprinzător compus din descântece pentru vindecarea bolilor la animale este înregistrat în toate regiunile țării având în vedere preocupările principale ale populațiilor din secolele trecute pentru activități agriculturale și creșterea animalelor. Cele mai populare sunt descântecele pentru vaci, oi și capre, incantanții de regulă lungi, cu un conținut predominant narativ, rostite cu intenția ca animalele să dea lapte. Descântecele erau puse în practică în același timp cu administrarea unor leacuri pe bază de plante lactogene, sau tărâțe, întrucât și cele din urmă erau utilizate pentru stimularea producției de lapte la animale. (Tout, 2018, 195–196) Mai jos, redăm fragmente dintr-un astfel de descântec:
„S-o dus cutare vacă / În muntele mănos / În muntele vlăgos, / După păşune, după hrana ei. / Întâlnit-o bonbonii, bonboanele, / Fermecătorii, fermecătoarele / Şi i-o luat laptele, / Şi i-o luat rodu, /Şi smântâna […]/ Nu te cânta, / Nu te văita, / Că nu au treabă alea cu tine, / Că eu am treabă cu tine, / Că om porunci / La bonboni şi la bonboane / Să aducă laptele tău, / Laptele mănos, / Laptele frumos, / Laptele tău să vie, / Să vie, să nu rămâie / De-o hi legat în ocolu cu boi, / Ori de-o şi legat laptele tău / În ocolu cu vacile, / Ori în ocolu cu oile, / Ori în ocolu cu caprele,/ Să ţi-l aducă / De-i legat, să-l dezleg, / Laptele tău să vie, / Să nu rămâie.” (Pavelescu, 1998, 165)
Structura sintetică a descântecului are la bază procedee în care sunt îmbinate concomitent noțiuni din medicina științifică, cuvinte cu asocieri magice și manifestări religioase. (Tout, 2018, 198) Cercetătorii interesați de etnografie în prezent au viziuni variate în ceea ce privește continuitatea acestor practici. Tout menționa într-un articol publicat în 2021 privind investigațiile sale în Maramureș, concentrate în aria județului Sălaj, că descântece precum cele exemplificate sunt încă recitate de unii localnici. Pe de altă parte, în aceeași perioadă, cu prilejul unor cercetări etnografice în Republica Moldova, Valentin Arapu recunoștea dificultățile de a indentifica persoane de la care să consemneze descântece și afirma că astfel de practici nu au mai supraviețuit la nivel extins odată ce generațiile în vârstă au încetat din viață, întrucât urmașii lor le înțeleg ca pe obieciuri care le-ar provoca rușinea. (Arapu, Grădinaru, 2023, 9) E drept că, acest stigmat înlesnit de culturile moderne care au respins tradițiile populare de vindecare, îi poate determina pe unii descântători să acorde și mai multă atenție înspre protejarea acestor practici și secretizarea lor, ceea ce face ca procesul de investigare să devină cu mult mai complex.
Bibliografie:
Arapu, Valentin, Natalia Grădinaru, „Descântătoare și descântători prin prisma personalizării „agenților magici”: o radiografie istorică, etnografică, sociologică și antropologică”, Revista de etnologie și culturologie, Volumul XXXIII, 2023
Bilțiu, Pamfil, „Descântecele din Maramureș”, Memoria Ethnologica, Nr. 90-91, 2024: 8-19
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc II, Editura Minerva, București, 1983
Candrea, Aurel, Folclorul medical român comparat: Privire generală. Medicina Magică, Polirom, Iași, 1999
Krips, Henry, „The Politics of the Gaze: Foucault, Lacan and Žižek”, Culture Unbound, Volume 2, 2010: 91–102
Neculau, Eugen D., „Viaţa intelectuală în satele de pe Jijia de Sus”, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XVIII, 2018: 107-152
Pavelescu, Gheorghe, Magia la români: Studii și cercetări despre magie, descântece și mană, Editura Minerva, București, 1998
Rustoiu, Aurel, Archeological explorations of magic and witchcraft in Iron Age Transylvania, Editura Mega, Cluj Napoca, 2019
Shishmanian, Dana, „Chamanisme chez les Roumains: pourquoi pas?”, Les Cahiers „Psychanodia”, 1, 2011: 171-185
Tout, Denisa-Maria, „Din lexicul magiei terapeutice sălăjene”, Buletin ştiinţific, Fascicula filologie, SERIA A, VOL. XXVII, 2018
Tout, Denisa-Maria, „Din terminologia medicală populară”, Buletin ştiinţific, Fascicula Filologie, SERIA A, VOL. XXX, 2021