de Oana Cristina Verdier
Slăbuț, ars de soare, cu picioarele pline de praf și zgârieturi, te trezești alene și te îndrepți spre blidul cu lapte bătut și mămăliga rece rămasă de ieri. Măicuța e deja prinsă cu treburile prin gospodărie, iar tu știi bine ce ai de făcut și astăzi, ca de fiecare dată: să duci vaca la pășune. Nu simți asta ca pe o corvoadă, fiindcă pe deal te așteaptă copiii satului. Printre vite și oi, veți găsi timp și de sculptat fluiere, de jucat cu mingea din cârpă și de cules fragi pădureți. Odată ajuns în vârful dealului, te întâmpină bătrânul soc, cel plin de bobițe mici și negre, din care bunica îți face dulceață de te lingi pe degete și care te apără în lunile de iarnă. Îl privești cu uimire și cu un amestec de teamă și respect. Știi că nu e bine să stai prea mult la umbra lui, căci e lemn cu duh și te poate prinde boala. Așa că mână vaca mai la vale, departe de rădăcinile sale, căci nu se știe niciodată cum o fi astăzi Maica Coajă, cea care-l păzește.
Pe cât de iubit, pe atât de temut, socul (Sambucus nigra) are rădăcini adânci atât în istoria, cât și în imaginarul magic al popoarelor europene. Răspândit în aproape toată Europa și Asia Mică, el poartă denumiri diverse, de la soc sau soc negru în română, la „elder” în engleză, arbustul însoțind de secole viața oamenilor, oscilând între leac și tabu. Etimologic, numele îi provine din latinescul sambucus („fluier”), pentru că lemnul său era folosit la confecționarea fluierelor și a altor instrumente muzicale populare, atât la noi, cât și în alte țări europene. Florile parfumate erau transformate în socată, iar fructele negre deveneau leacuri neprețuite.
Pe lângă toate acestea, în mentalul țărănesc socul prinde viață și dobândește conștiință, fiind perceput ca un spirit. Uneori apare ca aliat binevoitor, chemat în descântece și practici magice, alteori este asociat cu necuratul și cu duhurile malefice. Această dublă natură îl plasează așa cum vom putea observa, printre plantele fundamentale ale universului magic românesc.
Socul în ritualurile manei laptelui
În ceea ce privește socul ca agent magic-apotropaic împotriva furării manei laptelui, Pavelescu notează că „primul lapte” se poate mulge printr-o țeavă confecționată din soc. Observăm că socul funcționează ca un canal într-un ritual integrat între alte soluții asemănătoare (țevi de ulm, piatră găurită), toate având ca scop păstrarea sau sporirea manei laptelui: „Alţii mulg primul lapte printr’o ţevie de soc, prin patru ţevii de ulm, sau printr’o piatră găurită de la natură, din care se crede că a băut curcubeul” ( Gh. Pavelescu, Mana în Folklorul Românesc, p. 41).
Socul în calendarul popular
Pe lângă funcțiile sale apotropaice, socul îndeplinește și rolul de plantă-prag în tradiția populară. În acest sens Ghinoiu consemnează că în practicile din ciclul Rusaliilor/Moșilor de Vară, se foloseau mai multe plante cu valoare protectoare și vindecătoare, printre care și frunzele de soc: „în Vâlcea, cu frunzele de tei, mure, soc, jaleș și altele, adunate la Moșii de Vară sau în Duminica Mare, se vindecau diferite boli de-a lungul anului (Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri românești p 332 – 333)
La Duminica Mare (Rusalii), socul apare ca arbust sacru specific „civilizației lemnului”; fiind menționat în ritualurile legate de Măcinici, în acte cu funcție funerară (ruguri aprinse în Joimări), în credințe despre spații nefavorabile construirii casei, în descântece (bățul de soc) și în medicina populară (frunze, coajă, flori – mai ales cele sfințite la biserică): „O altă specie vegetală cinstită la această dată este socul, arbust (Sambucus nigra l.) sacru din fam. Caprifoliaceae specific civilizației lemnului.” (Ghinoiu, op cit p. 335)
„El își punea pecetea (cercurile obținute prin presarea aluatului cu țevile confecționate din tulpinile de soc) pe colacii antropomorfi la Măcinici și pe alte aluaturi sacre (prescurile) dedicate morților.” (Ghinoiu, op cit p. 335)
„Împreună cu alte plante sacre (bozul), socul este ars pe rugurile funerare aprinse în Joimări sau la alte sărbători calendaristice.” (Ghinoiu, op cit . 335)
„Locurile unde cresc socii, nefavorabile pentru construirea locuinței, sunt adăposturi preferate, precum streșinile bisericilor, alese de Draci pentru a nu fi trăsniți de Sântilie pe timp de furtună.” (Ghinoiu, op cit p. 335)
„Frunzele, coaja, florile de soc, mai ales cele sfințite la biserică în ziua de Duminica Mare, sunt folosite frecvent în medicina populară.” (Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri românești p. 336)
Așadar, socul nu este doar un simplu arbust, ci un simbol al pragului dintre lumi, cu roluri multiple: rituale, funerare, apotropaice, medicale și indicator al momentelor importante de peste an.
Socul în descântece
În Folclorul medical român comparat, I.-Aurel Candrea descrie un ritual pentru „limbrici”. În cadrul acestuia, baba lovește un soc cu o nuia de alun și rostește un descântec, purtând un dialog simbolic cu arbustul, în scop terapeutic:
„De limbrici, baba bate într-un soc cu o nuia de alun și descântă, ținând singură următorul dialog:
–- Bună dimineața, socule.
– Sănătate bună, păcurarule.
– Știi la ce am venit, socule?
– Oi ști de mi-i spune, păcurarule.
– Să te duci la (cutare) până-n seară,
Să-i scoți toți limbricii afară,
Că tu de nu-i vei scoate,
Eu mâine dimineață la tine-oi veni,
Până soarele n-o răsări,
Și-oi veni cu plugul roș-poroș…
Și te-oi ara în lungiș și-n curmeziș…
– Sănătate bună, socule.
– Mergi sănătos, păcurarule.”
(Candrea, Folclorul medical român comparat, p. 359 – 360)
Ion Ghinoiu relatează că băţului de soc i se cere ajutor în descântecele de ursită:
„Tu, bât de soc,
Să nu-i dea a sta-n loc!
Să-l trântească,
Să-l izbească,
La scrisa lui să-l pornească!“
(Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri românești, p 335-337)
Puterea socului este invocată și în cazul influențării hotărârilor judecătorești:
“– Bună ziua, soc mare,
Domn mare,
Ce rudă e mă-ta cu tată-tău?
– Nimic nu e.
– Nimic să nu se aleagă de la judecată în divan!“
(Ghinoiu, op. cit, p 335-337)
Tot în acest sens, Antoaneta Olteanu precizează:
„Socul e om. Pentru judecată se ia soc, cu pâine și cu sare și se zice:
«Socule, biruitorule:
Ai biruit pe sora ta,
Ai biruit pe tatăl tău,
Biruiește și pe dușmanul meu.
Ai biruit pe mama ta, și fă ca să-l biruiesc eu!
Ai biruit pe fratele tău…”
(Antoaneta Olteanu, Școala de solomonie, p. 319)
Arbust cu valență duală, el refuză să dezvăluie Maicii Sfinte ascunzișul spiritelor malefice ce pricinuiesc suferințe:
„– Bună ziua, Soc mare,
– Mulțumesc dumitale.
– N-ai văzut
De când ai șezut
Pe Deochetoarea cu Deochetoriu,
Pe Frigura cu Frigoroiu,
Muma Pădurii cu Pădoroiu,
Striga cu Strigoiu,
Bântuiala cu Bântuitorul,
Metricea cu Metricioiul.“
(Ghinoiu, op. cit, p 335-337)
Grigore G. Tocilescu și Christea N. Țapu punctează, printre altele, rolul unei țevi de soc în arsenalul terapeutic al descântătoarelor, în contextul descântecului pentru năjit (durere de urechi). Observăm că socul are aici rol instrumental (tub), utilizat pentru„desțelenirea” durerii.
“(..) A plecat (cutare)
Pă cale, pă cărare,
S-a-ntâlnit cu năjitu,
Pricăjitu,
’N cale.
De-i fi năjit
Di la sfintele, milostivele,
Din apă băut,
Din vânturi izbit,
Să ieși, năjite,
Pricăjite,
Din creierii capului,
Din auzu urechilor.
Nu urla ca morile,
Nu lătra ca câinile,
Nu bate ca tobele ;
Ieși !
Nu coace,
Nu răscoace ;
Nu-nțăpa,
Nu cuțîta,
Nu face-n cap
Carne ra,
Că cu gura te-am descântat,
Cu limba te-am urat,
În nășipu mărîlor,
În vîrfu munților :
Cu țavă de soc”
Grigore G. Tocilescu; Christea N. Țapu, „Materialuri folcloristice. Descântece, poezii, colinde (din Oltenia) p. 256)
Interdicții și superstiții
În credințele românești, socul este însoțit de o serie de interdicții care îi definesc nu doar statutul sacru, ci și natura sumbră: „Nu băga în foc lemn de soc, vreji de viță sau coji de nucă, că te dor măselele. «Dacă tai socul, te dor dinții». Cât privește socul, credința se explică prin faptul că acest arbore e considerat, la noi și la alte popoare, ca un lemn sacru, de care nu trebuie să te atingi.” ( I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, p. 115)
Socul este perceput ca un arbust cu întruchipare antropomorfă și cu o esență ambivalentă. Astfel, „Socul are rădăcina ca un cap de om, cu ochi etc; el e cap și vrea cap; mori dacă nu-i dai pace“, imagine ce sugerează o putere personalizată, aproape umană, ce cere sacrificiu. Totodată, el este, în același timp, pur și întinat: „Socul în sus e curat, căci din el se fac fluiere, șevi etc., numai rădăcina lui e a necuratului“ (Antoaneta Olteanu, Școala de solomonie, p. 319).
În anumite zone din Transilvania exista credința potrivit căreia spiritul malefic, numit Baba Coaja, era responsabil pentru uciderea copiilor nebotezați; se mai povestea și că la rădăcina socului sălășluiește un duh vrăjmaș ce păzește comorile ascunse dedesubt: „În unele părți ale Transilvaniei se credea în existența unui spirit rău, care îi omora pe copiii nebotezați, numit Baba Coajă, și care le închidea sufletele în tufișuri de soc, unde rămâneau până le putrezea corpul. De asemenea, se spunea că sub soc locuiește un duh vrăjmaș care păzește comorile îngropate sub el, nelăsând pe nimeni să se apropie de ele: «Socul e lemnul dracului; el la rădăcina socului șede.”(Olteanu ,op cit p. 319)
Se mai credea că tăierea socului poate aduce lucruri nefaste: “Socul nu poți să-l scoți din pământ ca să-l muți, că mori, sau nebunești; dar îi pun oamenii foc la rădăcină, ca să-l stârpească, că focului nu-i poate face nimic»”(Olteanu, op cit p. 319, citat după Niculiță-Voronca, 1894).)
Credințe similare se regăsesc și în Scandinavia și Anglia, unde există tradiția legată de Elder Mother, spiritul socului. Tăierea acestuia fără permisiunea Mamei Socului aduce ghinion. Similar cu ceea ce întâlnim în România, lemnul de soc era folosit și aici la confecționarea fluierelor prin care se chemau spiritele, la fumigații de iarnă, la prepararea unguentelor și pentru obținerea vederii magice (Corinne Boyer, Under the Witching Tree, pp. 45-60).
La germani, socul este considerat „sfânt“ și se taie numai cu rugăciuni; în Franța, el este folosit ca talisman împotriva trăsnetelor și a vrăjilor (G. F. Ciausanu, Superstițiile poporului român, p. 210).
Socul în medicina populară
Folosite în decoct și infuzie, florile socului au efect diaforetic și diuretic (răceli, febră, tuse); totodată, „apa de flori de soc” era utilizată în cosmetică (V. Voiculescu, Toate leacurile la îndemână, p. 132).
Într-o rețetă veche pentru a obține o „peliță albă și rumenă”, se așteaptă înflorirea socului, după care se prepară și „apă de soc”, amestecată cu alte „ape” florale și ingrediente magice: „…toate să le păstrezi până va înflori socul (ale cărui flori sunt albe); apoi să se scoată și apă de soc… și să se amestece toate la un loc;… să se adauge apoi «sânge a nouă frați», un hulub alb… sacâz, apă de pelin”…(I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat p. 310)
Frunzele și scoarța intrau în cataplasme și unguente pentru iritații și eczeme; acestea erau repelente, asociate cu salvie și măceșe (V. Voiculescu, ibidem, pp. 134-135).
Corinne Boyer atrage atenția asupra toxității socului, subliniind că frunzele, scoarța, tulpinile și rădăcinile nu trebuiesc folosite intern, iar boabele sunt nocive în stare crudă, putând fi consumate doar după prelucrare termică. (Corinne Boyer, Under the Witching Tree, p. 97).
Arbust cu esență ambivalentă, socul îndeplinește un rol magic și mijlocitor. Era invocat în descântece contra limbricilor, folosit în ritualuri pentru alinarea durerilor de urechi sau avea funcție apotropaică, protejând „mana laptelui”. Lemn sacru, dar primejdios, socul nu se tăia și nu se ardea fără risc, căci se credea că în el locuiesc duhuri rele nevăzute. Plantă – prag, el era invocat în momente de cumpănă ale anului, prezent în leacuri și practici magice, dar temut pentru spiritele ascunse în tulpina și rădăcina sa. Având rol dual socul devine un portal, o trecere între viață și moarte, între lumea oamenilor și cea a spiritelor, între leac și otravă. Această ambivalență îl transformă într-un simbol de necontestat al folclorului românesc, adapostind în umbra mit și realitate.
Bibliografie
Candrea, I.-A., Folclorul medical român comparat.
Ciausanu, Gh. F., Superstițiile poporului român.
Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești.
Țapu, T. T. & Tocilescu, A., Materialuri folcloristice.
Pavelescu, Gh., Mana în Folklorul Românesc.
Olteanu, Antoaneta, Școala de solomonie.
Boyer, Corinne, Under the Witching Tree.
Voiculescu, V., Toate leacurile la îndemână.
Hodoș, E., Descântece adunate.
Marian, S. F., Vrăji, farmece și desfăceri.