de Oana Cristina Verdier
Relația vrăjitoare – plantă a reprezentat dintotdeauna un subiect de interes în imaginarul magic și religios românesc dar și cel de pretutindeni. În tradiția populară, femeia cunoscătoare, stăpânește un limbaj vegetal arhaic, cu ajutorul căruia poate vindeca, lega sau dezlega, influențând echilibrul dintre viață și moarte. Acest raport de coexistență, își are originile în Preistorie, când relația omului cu mediul înconjurător era una de interdependență directă, supraviețuirea acestuia depinzând profund de cunoașterea ritmurilor naturii. În acest context, femeia responsabilă adesea de cules, gătit și îngrijirea bolnavilor a devenit păstrătoarea unei cunoașteri empirice a lumii vegetale, care, treptat, a căpătat valențe simbolice și ritualice. În tradiția creștină medievală, figura femeii păstrătoare a priceperii arhaice, devine una demonizată, vrăjitoarea fiind astfel înfățișată ca femeie supusă diavolului; prin extensie ierburile și natura în sine, devenind erezie.
Arhetipul vrăjitoarei și gândirea magică în comunitatea tradițională
Imaginea vrăjitoarei în mentalitatea satului românesc apare sub arhetipul femeii inițiate, vindecătoare și primejdioase, respectate și temute, a cărei înțelepciune perpetuează leacurile și practicile magice transmise pe cale orală. Într-o lume în care viziunea magică se află în centrul universului țăranului român, aceasta devine vitală existenței, așa cum afirmă Gh. Pavelescu:
„Magia şi activitatea omenească devin (…) elemente inseparabile(…)”. Aceasta este privită ca „o armă de fiecare zi care însoţeşte pe om de la naştere până la moarte apărându-l contra nenorocului, neşansei şi spiritelor demonice.(…)Ea se referă la cele mai diverse activităţi omeneşti, dar în primul rând ea apare în legătură cu mijloacele şi procedeele ce servesc la asigurarea existenţei vegetative: ocupaţii şi medicină. (Gh Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni, p.44/116)
Magia reprezenta, așadar, o „tehnică” de susținere a vieții biologice, fiind necesară pentru recolte bogate, animale sănătoase și roditoare, prunci viguroși și o gospodărie protejată:
„Orientarea practică în vieaţă a țăranului român e strâns legată cu viziunea magică. (…)Superstiţiile, credinţele şi obiceiurile magice sunt elemente vii care se încadrează într-un tot organizat pe care noi îl numim viziune magică, fără de care nu pot fi înţelese şi apreciate în adevărata lor valoare.” (Op. Cit Gh Pavelescu, p. 10-11)
În tot acest peisaj, vrăjitoarea, descântătoarea sau doftoroaia reprezenta un mediator între om și misterele vieții de aici și de dincolo, plantele funcționând ca mijloace de comunicare între cele două lumi. Ea dobândeşte limbajul ierburilor, o cunoaștere ezoterică a rostului lumii scrijelit în frunze, flori și rădăcini, așa cum notează Anamaria Răchișan: „(Re)descoperind universul plantelor, aflăm că regnul vegetal posedă un limbaj accesibil inițiaților. În popor se crede că neinițiații pot decripta limbajul plantelor doar dacă, de exemplu, se hrănesc cu carne de șarpe alb (Butură 1992: 220).” Delia-Anamaria Răchișan, „Plante de leac între sacru și profan”, Proceedings of ICONN 4, 2017, p. 990.
Loredana Jumara povestește în acest sens:
“Una dintre explicațiile oamenilor de rând pentru vastele cunoștințe ale vrăjitoarelor ținea de faptul că plantele însele sunt cele care le spun vrăjitoarelor să le culeagă și la ce sunt bune.” (Loredana Jumara „Magia și vrăjitoria” p. 58)
Se evidențiază, așadar, o perspectivă animistă asupra lumii, în care plantele au un substrat neștiut, o energie care, prin rostirea cuvântului ritualic (descântec), însuflețește materia vegetală și activează puterea lor vindecătoare, atât în plan fizic, cât și în planuri mai subtile. În această ordine de idei, Irina Nemeti consemnează: „Religia populară uneşte organic lumea biologică, cosmică şi astrală. Asupra plantelor s-a exercitat un transfer de identitate umană şi religioasă, ele fiind antropomorfizate şi sacralizate. Plantele îşi au locul lor activ, bine determinat într-un sistem complex ce cuprinde personaje divine şi mitice, ale căror nume le poartă uneori.” (Irina Nemeti, „Regimul spaţial al ierburilor magice în credinţele populare româneşti”, p. 197).
Iar Aurel Candrea notează ideea fundamentală a medicinei magice românești: puterea activatoare a cuvântului: „În satele noastre femeile bătrâne cunosc multe leacuri de ierburi. Ele știu când se culege iarba și ce cuvânt trebuie spus asupra ei. Leacul nu lucrează fără cuvânt; descântecul îi dă viață, căci fără cuvânt iarba e moartă.” (A. Candrea, Folclorul medical român comparat, București, 1944, p. 71).
Pe lângă cunoașterea formulelor specifice, vrăjitoarea corela actul magic cu timpul sacru. Ea deținea o înțelegere a ritmurilor cosmice, știind că plantele nu pot fi culese oricând, ci doar în momente propice, când „forțele” lor sunt vii și receptive. Povestind despre cunoscuta vrăjitoare Nancsi, Bilțiu notează astfel: „Ca şi alte vrăjitoare, aceasta oficia practicile magice în corelaţie cu timpul magic. Prefera ora zero, timpul magic optim, după cântători, când duhurile malefice nu mai pot acţiona, apoi la scăpătatul (asfinţitul) soarelui şi la răsăritul astrului zilei. Zilele pe care le
considera optime pentru oficierea acestor vrăjuri erau marţea, joia şi sâmbăta, zilele de dulce. Fiind superstiţioasă, Nancsi prefera ziua de joi, deoarece considera că marţea are trei ceasuri rele.”(Bilțiu, „Vrăjitoarea Nancsi și patrimoniul ei magic” , p. 30)
Observăm astfel că timpul propice, descântecul (puterea cuvântului) și planta formează un sistem unitar și că, doar respectând aceste condiții, puterea magică și terapeutică a celei din urmă poate fi activată.
Plante de leac și plante magice
În credințele satului tradițional, plantele au o natură duală, acestea având atât funcție vindecătoare, cât și magică. Anamaria Răchișan susține, astfel: “Orice plantă este duală. Sesizăm, așa cum s-a mai menționat, o dialectică a contrariilor care se armonizează: sacru-profan; bine-rău; medicament-otravă; benign-malign. Printr-un proces de antropomorfizare sau „trecerea” în legende, plantele pot fi supuse unor metamorfoze, prin care fie se sacralizează, fie suferă o desacralizare.” (Delia-Anamaria Răchișan , „Plante de leac între sacru și profan”, p. 1001)
Deși deținătoarele acestei cunoașteri tainice erau femeile inițiate, femeile de rând utilizau și ele ierburile, atât ca leacuri, cât și în practici magice mărunte. Putem afirma așadar că plantele stau la baza magiei feminine, formând o simbioză naturală și organică cu viața și momentele intermediare ale existenței: la recoltă, nuntă, naștere, boală, moarte. Această relație dintre femeie și universul vegetal se regăsește concret în numeroase practici cotidiene, unde plantele îndeplinesc deopotrivă rol terapeutic, cât și magic.
Un exemplu în acest sens este Busuiocul (Ocimum basilicum), sfânt, „al lui Dumnezeu”, plantă de leac des întâlnită și în ritualurile de protecție sau de ursită. Astfel, busuiocul pus în cărbune era folosit la fumigații împotriva guturaiului și a durerilor de cap, dar și pentru alungarea molimei animalelor din ogradă: “Se pune busuioc de la crucea popii în apa unde beau găinile. Se toacă buruiana numită iarba ursului, apoi se amestecă cu tărâțe, cari se dau la vite în mâncare.”(Bujorean „Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de Țărănimea Română”, p.330)
La polul opus Busuiocului se află Mătrăguna (Mandragora officinarum), „iarba dracului”, „floarea vrăjitoarei”, „iarba iubirii”, asociată cu farmecele și poțiunile periculoase, dar, surprinzător, folosită și „pentru orice boală ce nu-și află leac”, căci ea pare să atingă adâncurile ființei bolnavului, oferind eliberare, într-un fel sau altul: „Se dă mătrăgună, după care bolnavul întâi înnebunește și când își vine în fire se trezește sănătos. Dacă nici mătrăguna nu-i vine de hac, bolnavul moare și scapă de trudă.” (Bujorean, „Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de Țărănimea Română”, p. 48)
Vrăjitoarea este percepută ca mijlocitoare între spațiile „bune” intra muros, ale satului, și spațiile „rele” extra muros (ale pădurii, hotarului, nopții, apei). Plantele provenite din astfel de spații extra muros (mătrăgună, măselariță, scaiul dracului) sunt locuri de culegere rituală. Această idee a potenței spațiului liminal este evidențiată de Loredana Jumara, care afirmă că hotarul devine un loc privilegiat al acțiunilor magice, unde atât planta, cât și vrăjitoarea devin actanți ai practicii rituale:
“Hotarul este și el punct de trecere dintre lumea cunoscută, a satului (simbolic, lumea aceasta)
și lumea exterioară, necunoscută (simbolic, lumea cealaltă); din acest motiv, aici sunt făcute
numeroase descântece, dar și vrăji și farmece.” (Loredana Jumara „Magia și vrăjitoria” p. 58)
Spațiile liminale se regăseau așadar atât intra muros, cât și extra muros. Bilțiu oferă ca exemplu planurile în care baba Nancsi își desfășura activitatea. „Locurile unde oficia vrăjitoarea practicile magice sunt cele de largă răspândire în magia românească: la mejdă, la cimitir, la cruci de drumuri, la cuptorul cu vatră, la gura sobei, la ape curgătoare, uneori unde se învârte apa îndărăt (vârtejuri de apă sau ochiuri), în podul casei.” (Bilțiu, „Vrăjitoarea Nancsi și patrimoniul ei magic”, p. 30)
Tot din aceleași considerente, unele ritualuri erau practicate în pragul ușii, la hotarul casei. Vrăjitoarea devenea astfel o punte de trecere între sacru și profan, unde plantele “bune” sau “rele” nu îi erau doar remedii, ci și parteneri ai unui dialog cu nevăzutul.
Imaginarul creștin și demonizarea cunoașterii botanice
În lucrarea sa „Caliban and the Witch: Women, the Body and Primitive Accumulation”, Silvia Federici subliniază că persecuția vrăjitoarelor a fost, pe lângă o campanie religioasă, și un proces politic de cenzurare a corpului și a cunoașterii feminine:
„Vânătoarea de vrăjitoare a fost o strategie deliberată folosită de autorități pentru a instaura teroarea, a distruge rezistența colectivă, a reduce la tăcere comunități întregi și a-i întoarce pe membrii acestora unii împotriva altora. (…) A fost, de asemenea, o strategie a cenzurării și controlului, care, în funcție de context, putea însemna cenzurarea pământurilor, a corpurilor sau a relațiilor sociale.” (Silvia Federici, „Caliban and the Witch: Women, the Body and Primitive Accumulation” p. 220)
Astfel femeia care stăpânea tainele ierburilor și nașterii a trecut de la statutul de vrăjitoare vindecătoare la cel de vrăjitoare-eretică. În aceeași direcție ne îndrumă și Ioan și Ștefana Pop-Curșeu. Ei evidențiază că în pictura bisericească post-bizantină imaginea vrăjitoarei apare constant în registrul infernal al Judecății de Apoi, unde cunoașterea plantelor este transpusă vizual prin simboluri ce capătă conotații negative – vrăjitorești: buruieni, cupe, oale, cazane, unguente.
Femeile care beau buruieni ca să nu facă copii sunt astfel condamnate iconografic:
„Făcând o sinteză a tuturor acestor descrieri ale chinurilor rezervate pentru păcatul vrăjitoriei, se pot pune în evidenţă câteva trăsături extrem de semnificative. Cel mai adesea se fac vinovate de el femeile, fie cele care au vrut să scape de copii nedoriţi, fie curvele, dar şi preotesele ori călugăriţele. Nu lipsesc nici bărbaţii, dar menţionarea lor e mult mai rară (Ungureni 1857). Spectrul de activităţi care le este atribuit pare şi el foarte larg: luarea manei şi a „vârtuţii”, avortul prin otrăvirea cu buruieni sau cu ajutorul farmecelor, descântatul, împreunarea cu dracii etc. Pedepsele sunt în general foarte dureroase şi grele, ba chiar ni se spune – în două manuscrise – că fiinţele vinovate de acest păcat sunt singurele judecate încă de la judecata particulară, care nici măcar nu se vor mai scula din morţi la Judecata de Apoi. (Pop-Curșeu & Pop-Curșeu, „Iconografia vrăjitoriei”, p. 52)
„Cupa cu leacuri, cu ierburi, cu fierturi sau cu licori” (Pop-Curșeu & Pop-Curșeu, Op. Cit, p. 317), este investită cu atribute demonice. Ele nu mai vindecă, ci condamnă sufletele care caută alinare în afara Bisericii; observăm că aceeași materie, este acum trecută în planul păcatului.
Ceea ce era o practică de vindecare devine, în accepțiunea religioasă, semn de necurăție. Plantele sunt diabolizate, iar femeia care le folosește este condamnată în iadul reprezentat pe pereți. Astfel, plantele ajung să fie „diavolești” iar natura feminină necontrolată este percepută ca înspăimântătoare și de blamat. Alianța dintre femeie și plantă este un subiect practic inepuizabil, care reunește teorii dintre cele mai diverse și atinge dimensiuni dintre cele mai complexe. Un lucru însă este cert: această relație se manifestă, înainte de toate, în planurile cele mai subtile și delicate ale femininului sacru, fiind una ce nu admite disociere.
Bibliografie:
George Bujorean, Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țăranimea română, Biblioteca Poporală a Asociațiunii „Astra”, Tiparul Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1930.
Pamfil Bilțiu, „Vrăjitoarea Nancsi și patrimoniul ei magic”, Memoria Ethnologica, nr. 64–65, iulie–decembrie 2017, Baia Mare.
Delia-Anamaria Răchișan, Plante de leac între sacru și profan, în Proceedings of ICONN 4, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017.
Antoaneta Olteanu, Școala de solomonie. Magie, vrăjitorie și alte manifestări demonice în cultura românească, Editura Paideia, București, 2003.
Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, Editura Academiei Române, București, 1944.
Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Eseuri de religie comparată, traducere de Elena Bortă, Editura Humanitas, București, 1997.
Andrei Oișteanu, Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Editura Polirom, Iași, 2004.
Ioan Pop-Curșeu, Magie și vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități, Editura Polirom – Cartea Românească, Iași, 2013.
Silvia Federici, Caliban and the Witch. Women, the Body and Primitive Accumulation, Autonomedia, New York, 2004.
Gh. Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni, Institutul Social Român – Institutul de Cercetări Sociale al României, București, 1944.
Ioan Pop-Curșeu, Ștefana Pop-Curșeu, Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală, Editura Școala Ardeleană & Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2020.
Loredana (Elena) Jumară, Magia și vrăjitoria în imaginarul țărănesc românesc, teză de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca, 2021.
Irina Nemeti, „Regimul spațial al plantelor magice românești”, în Revista Religie. Biserică. Rituri. Rituri și ritualuri, Muzeul Național al Țăranului Român, București, 1997.