Fascinația copiilor pentru lumile fantastice e firească în contextul imaginarului lor pur, nealterat de concepte știițifice care să delimiteze realul de ireal, atât de fuzionabil de întreg spectrul potențialității. Fascinația lor pentru supranatural e însă absolut contagioasă pentru orice adult atunci când vine chiar din realitatea lor imediată, așa cum se întâmplă în cazul copiilor din Moisei, Maramureș, satul din care am cules cele mai multe și mai interesante mărturisiri ale experiențelor oamenilor cu Fata Pădurii.
În mediul urban când vorbim despre astfel de entități și povești ne referim cu precădere la folclor, iar discuția pendulează undeva între importanța conservării informațiilor de patrimoniu imaterial și reducerea ei la fapt derizoriu prin încadrarea acestor manifestări culturale drept ”superstiții”. De fapt, întreg planul definit de acești doi poli abia dacă intersectează tangențial sfera complexă în care acest tip de folclor e viu. Intervine apoi interogarea calității vii, întrebând ce înseamnă că e încă viu – dacă prin părțile rurale cu pricina se povestește în continuare despre ființe și întâmplări supranaturale, dacă poveștile circulă drept basme sau realmente ca mărturisiri ale unor experiențe trăite, dacă tânăra generație mai are urechi să asculte istorisirile celor bătrâni… Cât de viu și cât de real este însă când din gura copiilor auzim nu doar poveștile răs-povestite ale bunicilor, ci și propriile lor pățanii? Ce e cu adevărat real și ce e ireal?
Vă invităm să citiți relatările copiilor din Moisei, pe care din respect și din drag pentru copii nu le-am transcris și nu le-am corectat, ci le-am publicat așa cum le vedeți.
Mitologia jocacă un rol esențial în formarea identității culturale și spirituale ale societății, iar mitul Fetei Pădurii este o fereastră către înțelegerea și resuscitarea relației om-natură, întreaga dimesiune magică fiind puntea de legătură cu misterul naturii sălbatice. Din această perspectivă, aproprierea de către copii a poveștilor care gravitează în jurul acestui personaj e un semn de bun augur care ne dă de înțeles că suntem încă sănătoși din punct de vedere cultural și social. Narativul supranatural nu e suport doar pentru dezvoltarea creativității ci și pentru formarea unei viziuni asupra lumii ca loc ce permite posibilități nelimitate, iar imaginația este instrumentul pentru inovație, care poate transcede limitele impuse de realitatea momentului.
Încurajând gândirea simbolică, căutarea de a descifra sensurile mai departe de aparența lucurilor, ne învățăm să privim lumea într-un mod mai profund.
Mulțumim doamnei profesoare Maria Mihali (școala din satul Moisei) care și-a încurajat elevii să ne împărtășească aceste povești.