Descriere
Abies alba – bradul, din familia pinaceae, este un arbore ce poate ajunge la 50 m, cu tulpină dreaptă, cilindrică, ramuri întinse orizontal. Arborii tineri au o scoarță netedă și cenușie, iar cei mai în vârstă au scoarța palidă, cu fisuri roz-maronii. Frunzele sunt aciculare, pe față verde-închis, lucitoare, pe dos cu două dungi albe argintii, așezate pe două șiruri într-un singur plan. Aria sa nativă se întinde din Carpați până în Peninsula Balcanică.
În popor se credea că fiecare om își are bradul său, iar când omul moare, i se usucă și bradul.
Atunci când se naște un copil, undeva într-o pădure răsare un brad, astfel arborele și omul își inaugurează reciproc venirea pe lumea asta și-și continuă destinul comun însoțindu-se până în moarte, într-o perpetuă osmoză, chiar și după, în existența cea de pe urmă.
Există un corespondent natural, ce ține de lumea vegetală, și unul cultural – bradul care apare în natură odată cu venirea omului pe lume și bradul pregătit în familie cu ocazia ceremonialului nunții și al ceremonialului funebru. Bradul domină astfel cele două momente esențiale din viața omului.
Bradul de nuntă
Bradul este un element ritual prezent în toate etapele desfășurării ceremonialului de nuntă, dar mai ales în „ziua de brad” – după cum o spune și numele. În ajunul nunții se împodobește bradul la casa mirelui, iar împodobirea este însoțită de „cântecul bradului”. Momentul reprezintă un prag, o formă de desprindere a tânărului din statutul său juvenil și trecerea sa într-o nouă etapă.
În Oltenia, în repertoriul nupțial se integrează un text special numit – orația bradului.
Tânărul, numit – brădar – în această zi, duce bradul la casa miresei. Viitorul mire trebuie să respecte obligatoriu câteva reguli speciale, asigurându-se pe această cale că anihilează influențele malefice care ar putea influența într-un mod negativ viitorul cuplului. Brădarul pornește călare către casa miresei, dar se ferește să se întâlnească în calea lui cu vreo femeie care duce vase goale. Ajuns cu bine la casa viitoarei neveste, el este primit cu multă solemnitate de către părinții fetei, apoi este întâmpinat și de mireasă și o însoțitoare.
„La fata Dumneavoastră mă-nchin
Ca la o ramură de măslin
Și v-aduc acest brad înalt
De împratu nostru îmbrăcat,
Să-l stăpânești voioasă,
Cu toată casa sănătoasă;
Și mi-a zis împăratul nostru
Să fie cinste și auzul vostru
Ca să-l înălțați
Și să-l împlântați
Sus pe vârf de munte
Unde-s fete multe
Ca ele să-l stropească
Să nu se-ofilească; (…)”
(Germina Comănici, Ramura verde)
După ce rostește orația, brădarul închină din sticla ce i se oferă, apoi se joacă o „o horă mică”, unde obiectul ritual central, bradul, este ținut în mână și înconjurat de tinerii prezenți la casa miresei. Bradul este apoi predat și legat de o prăjină înaltă la colțul casei dinspre răsărit. Drept răsplată, brădarul primește o batistă. (Germina Comănici, Ramura verde)
În satele dobrogene bradul se aduce înaintea miresei, purtat de doi tineri. Bradul este împodobit cu flori, hârtie poleită și o maramă. În drum spre biserică bradul se joacă.
Alaiul mirelui ajunge la biserică, iar nașul le cere bradul – cel ce reușește să-l dea nașilor primește un dar. Apoi bradul este dat mai departe, unui alt fecior, dar căruia trebuie să-i trăiască ambii părinți.
„În Năsăud se face dintr-un brăduleț un pom numit buhaș, unde se pun darurile mirilor.” (Germina Comănici)
În satele din Munții Apuseni se face steag din brad, vârful se împodobește cu năframe, panglici, clopoțel și lână colorată. Când se duc după mireasă, bradul este purtat în fruntea alaiului de fratele mirelui.
În satele dobrogene, tinerii aduc o una sau mai multe crengi de brad în care se pun: alune, stafide, migdale, portocale, fructele fiind învelite în hârtie.
În perioada ceremonialului nunții bradul avea și o funcție de protecție, de îndepărtare a relelor– gospodăriile mirilor fiind împodobite cu brad, iar în Transilvania, se agățau ramuri de brad la carul miresei
În unele părți din Mehedinți, în a treia zi după nuntă tinerii își plantau fiecare câte un brad, iar cel al cărui brad se usca, ăla murea primul.
Bradul funebru
Trecerea omului în lumea de dincolo era proiectată imaginar, reprezentată ca o lungă călătorie în necunoscut. Pentru cei care parcurseseră deja toate etapele vieții, etape necesare, pentru aceia moartea era considerată firească, nu se întâmpla însă la fel și în cazul tinerilor ce nu apucaseră încă să se căsătorească. Bradul devenea în aceaste situații un element esențial de recuzită – „Destinul brusc întrerupt este echilibrat prin mediere ceremonială.” (Germina Comănici, Ramura verde)
În cadrul ceremonialului funerar, bradul apare în două ipostaze – obiect real, arborele împodobit și textul folcloric. În Transilvania bradul este numit chiar mireasa mortului. În felul acesta, prin intermediul bradului se creează un context ceremonial compensativ în relație cu ritualul nunții. (Germina Comănici, Ramura verde) În societatea tradițională, nunta era considerată un prag obligatoriu în existența unui om, iar lipsa acesteia trebuia compensată pentru a reda echilibrul – persoanei, dar și comunității căreia îi aparținuse – un echilibru realizat la nivel simbolic și ceremonial.
În Muntenia și Bucovina, tinerii nenuntiți – numiți chiar mire și mireasă , sunt îmbrăcați în hainele specifice rolului de mire sau mireasă. Tot în aceste zone există și o bogată terminologie pentru bradul ceremonial: Brădan, brădănuș, târș, târșu. Bradul este împodobit cu elemente vegetale, în special fructe (mere, nuci, prune uscate, ș.a.m.d.), cu elemente textile (ciucuri, năframă) sau cu aluaturi, colaci. Formele locale variază, la fel elementele ornamentale simbolice. De exemplu, în Mărginimea Sibiului se leagă lână în brad dacă cel care a murit a fost cioban. Fetelor li se pun bijuterii, inele și cercei, iar dacă a fost logodită i se lasă inelul de logodnă. În Orlat stâlpul (bradul)l se face numai pentru bărbații tineri, nu și pentru fete. Bărbații tineri merg călare să aducă bradul din pădure, care adus acasă este împodobit de fete.
Arborele, însoțitorul omului în acest destin spulberat, se confruntă cu aceeași desprindere: omul dezrădăcinat din peisajul social și familial, iar bradul, elementul vegetal, rupt din contextul său natural. Ambii – omul și bradul urmează să se confrunte cu același orizont nou și necunoscut, tranziția de la existență la post-existență săvârșindu-se în tandem.
În „cântecul bradului”, destinul arborelui corespunde destinului omului – un anumit brad este legat doar de un anumit om. Bradul este personificat, devenind un alter-ego vegetal al defunctului, dar în același timp și o călăuză a spiritului mortului în depășirea morții. Călătoria sufletului de pe pământ până pe lumea cealaltă, marea trecere, se întâmplă împreună cu bradul și cu ajutorul bradului. Prin el se creează puntea dintre cele două tărâmuri fundamentale.
Textele sunt concepute la modul dramatic, pe dialogul dintre brad și om.
„Bradule, bradule,
Ce rând ai avut
De mi-ai scoborât
De la loc pietros
La loc marghelos?”
Bradul evocă promisiunea celor care l-au dezrădăcinat.
„-Eu rând n-am avut
Dar la mine or venit
Cinci, patru voinici
Toți cu capul gol
Și toți cu topoare
Toți să mă doboare,
Până m-au tăiat
Mi-or tot fluierat
Și m-or lăudat,
Că ei m-ar sădi
La mijloc de sat,
La cel loc chitat,
La lină fântână
Unde-i apa bună,
În colț de grădină.”
Bradul dezvăluie adevăratul motiv al dislocării sale.
„Dar ei m-or sădit
La cap de voinic
La cel loc jalnic.”
-Bradule,. Bradule!
Nu te supăra,
Că voinicu-mi are
Un dulce de tată
Și-o dulce de mamă
Și frați și surori
Veri și verișoare.
Se vor aduna
Și te-or lăcrima
De nu te-i usca.
Voinice, voinice!
Nu-mi place, nu-mi place,
Ce nevastă-mi ai!
Naltă minunată,
Naltă și subțire
Crescută-n pădure,
Tăiată-n secure.
Voinice, voinice,
Nu-mi place, nu, nu!
Cu ce-i îmbrăcată,
Cu haină uscată.
Voinice, voinice,
Nu-mi place, nu, nu!
Cu ce-i învălită
Cu frunze-ncrețită
(Simion Florea Marian, Botanica poporană română)
Bradul se face punte între pământ și cer pentru a îndeletnici trecerea sufletului, trecere imaginată ca o călătorie lungă și primejdioasă.
„Bradule, brade
Să-mi fii frate
Întinde-ți, întinde
Eu să le pot prinde
Vârfurile tale
Să trec peste ele
Marea în cer parte
Ce lume a-mi desparte.”
(Germina Comănici, Ramura verde)
Autor: Ilinca Micu
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie:
- Simeon Florea Marian, Botanica poporană română Vol I-III, Ediție critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
- Germina Comanici, Ramura verde în spiritualitatea populară, Editura Etnologică, București 2004
- .https://gradina-botanica.unibuc.ro/