Foto: Ioana Cîrlig
Fata Pădurii este poate una din cele mai complexe și neînțelese reprezentări ale mitologiei românești. Cei care i-au călcat pe urme o caracterizează drept o ființă malefică, divinitate, demon, demon feminin, considerată arhetip al femeii sălbatice, o semi-divinitate ce reprezintă brutal femininul, încălcând orice rigoare estetică, comportamentală și morală. De ea se tem mai ales bărbații tineri, ciobanii, tăietorii de lemne, văcarii, dar și femeile în aceeași măsură.
Este cunoscută sub numele de Fata Pădurii, dar i se spune și – Fata, Fata Nopții, Fata de Pădure, Fata Dracului, Pădureanca, Ciufu’ Nopții, Vâlva Pădurii, Zâna Pădurii, Aceea a Pădurii, Jupâneasa, Cățeaua, Nenorocita, Ce Spurcată, Mamnița, Duh Rău, Hala. Uneori i se spune pur și simplu Ea.
“Ea umblă noaptea horind, Satana-i aceia. Așa-i dzâc, Fata Pădurii”
Fata Pădurii este o ființă polimorfă și antropomorfă care invadează și spațiile altor ființe fantastice. Ea se metamorfozează, se preschimbă după cum dorește, este impulsivă și jucăușă, puternică și distrugătoare. Descrierile celor care au văzut-o nu respectă un tipar nici măcar în același sat, iar motivele pentru care acționează într-un anume fel nu sunt neapărat cunoscute și înțelese. Ea este precum natura însăși, puternică, mare și dezlănțuită, plină de neprevăzut, iar faptele ei sălbatice nu decurg mereu pe principiul clasic de cauză și efect, fiind astfel greu de anticipat și preîntâmpinat. Ea este păstrătoarea esenței fiecărei plante de pe acest pământ, dar și a esenței naturii umane, a sexualității. Se folosește de toate mijloacele de care dispune, iar acestea sunt nesfârșite, pentru a perpetua această esență.
Pe urmele Fetei Pădurii
Textul de față își propune să recreeze portretul Fetei Pădurii din poveștile spuse de oameni, din ceea ce au cules etnologii pe teren, din ce s-a scris și interpretat apoi, un portret ca un mozaic construit din mici bucățele la care vom adăuga noi elemente, căci Fata Pădurii are o infinitate de fețe și reprezentări, se metamorfozează după cum își dorește, iar faptele ei nenumărate sunt fără sfârșit.
Trecerea Fetei Pădurii prin istorie și prin diverse civilizații, nu doar în spațiul nostru, este îndelungă, surprinzând schimbările multiple de mentalitate care au marcat omenirea. Inițial Zeiță-mamă a neoliticului, generatoare de viață, aflată la originea tuturor lucrurilor, ei i-a fost complet inversat rolul odată cu epoca patriarhatului, fiind transformată radical într-un personaj malefic. O regăsim pe o arie extrem de largă, purtând diverse nume, în Macedonia, Albania, Grecia în Germania și Scandinavia. La noi, partea de nord a țării, nordul Transilvaniei, Moldova și nordul Bucovinei abundă de istorisiri despre Fata Pădurii, dar o întâlnim și în Apuseni și în Banat. Personajul ei circulă până și azi în unele mici comunități, legendele și credințele s-au adaptat circumstanțelor de azi și și-au schimbat decorul în funcție de evoluția societății și de experiențele indivizilor săi.
“Fata Pădurii din Carpați este în mod clar stăpâna pădurii și a plantelor de leac din natură. Stăpână deci a unor locuri asemănătoare celor care formau cadrul de viață al vânătorilor și culegătorilor de plante sălbatice din preistorie.” (Jean Cuisenier, Mémoires des Carpathes. La Roumanie millénaire: un regard intérieur)
În mod evident, nu știm în ce măsură este numai Fata Pădurii din Carpați sau Fata pădurilor de pretutindeni, având în vedere că întâlnim un spirit feminin al pădurii și al fertilității în toate culturile lumii, sub cele mai diverse nume și reprezentări. De exemplu, în Germania o întâlnim sub numele de Moosweiblein, Holzweiblein, în Scandinavia o cheamă Huldra, Lauma (în mitologia baltică), Metsaema în Estonia șamd. Fata Pădurii a fost asociată cu Cibele (Kybele) – divinitate feminină frigiană, mamă fecundă și impunătoare ca natura însăși, cu zeița Freya – cunoscută în nordul și centrul Europei, responsabilă cu fertilitatea, dragostea și moartea, dar și cu Baba Iaga, din folclorul slav, o altă ființă mitologică ambiguă și enigmatică – care fie îi inițiază pe tinerii bărbați, fie devorează copiii mici și zboară într-o piuă.
Pe cât sunt de vaste și de diverse relatările populare despre Fata Pădurii, pe atât și studiile de specialitate despre personajul mitologic. Mulți cercetători etnologi, folcloriști, lingviști sau scriitori au încercat să descifreze acest personaj atât de complex, să-l definească, să-i găsească rădăcinile, să-i înțeleagă firea întortocheată și să-i decodeze acțiunile. S-a scris despre mitul Fetei Pădurii, despre legenda Fetei Pădurii sau despre legendele mitologice ale Fetei Pădurii (Constantin Eretescu).
Majoritatea studiilor își propun din start încadrarea Fetei Pădurii într-o anume tipologie – divinitate, divinitate silvană, semi-divinitate, ființă malefică, zeitate, zeitate feminină, relicvă a unei zeități feminine, demon, demon feminin, daimon, arhetip al femeii sălbatice. Unele tipologii se întrepătrund inevitabil, chiar și în cadrul aceleiași cercetări, alteori se antagonizează. “Un geniu rău al codrului, o divinitate malefică” o descrie folcloristul Pamfil Bilțiu, iar Constantin Eretescu o denumește spirit malefic, spirit al nopții, al întunericului.
Romulus Vulcănescu o distribuie pe Fata Pădurii alături de alte reprezentări ale pădurii tratate nediferențiat – Omul sălbatic și Fata sălbatică; Moșul Codrului sau Păduroiul, Muma Pădurii și Fata Pădurii – cărora le atribuie caracteristici asemănătoare, denumindu-le generic semi-divinități. La polul opus se postează folcloristul maramureșean Pamfil Bilțiu, care grupează legendele despre Fata Pădurii în categorii complet separate de alte personaje supranaturale. În lucrarea sa “Izvorul fermecat”, publicată în 1999, Fata Pădurii este plasată în capitolul “Spiritele pădurii”.
Materialele despre Fata Pădurii culese în cadrul cercetărilor de teren se regăsesc în mare parte sub forma unor foarte scurte narațiuni ce descriu un singur episod. În comunitățile cercetate, acestea sunt considerate relatări fidele ale faptelor petrecute. Respectând una din caracteristicile fundamentale ale mitului, aceste narațiuni sunt povestite și acceptate drept adevăruri și nu necesită verificări. Informatorii, adică furnizorii acestor fapte, cred în întâmplările descrise, chiar și atunci când întâmplarea le-a fost povestită (de obicei au auzit-o în familie) sau când acțiunea a avut loc cândva într-un trecut incert, fie foarte îndepărtat fie foarte apropiat. Nici scepticii comunității respective nu vor recurge la chestionarea veridicității, ei fiind familiarizați cu mitologia locală. Adevărul este mereu garantat de mărturia unei persoane de încredere – mama, tatăl, fratele, cineva din familie sau din comunitate.
Cele mai multe atestări ale legendei se găsesc concentrate în nordul țării, nordul Transilvaniei și nordul Moldovei, Maramureșul fiind regiunea cu cea mai mare circulație a relatărilor despre Fata Pădurii. Constantin Eretescu crede că răspândirea legendei Fetei Pădurii din nord înspre restul țării s-ar fi produs odată cu păstoritul, iar mai recent cu migrația sezonieră a forței e muncă. Maramureșencele lucrau acum câteva decenii, pe timp de vară, în zona Bărăganului, primind porumb în schimbul muncii lor. Pe această cale, migrația forței de muncă ar fi putut duce și la răspândirea legendelor mitologice. În zonele în care circulația legendei este mai diluată, de exemplu în sudul Transilvaniei si în Bărăgan, Fata Pădurii este schițată în tușe mai puțin demonice.
Nu se poate spune de unde a izvorât legenda Fetei Pădurii, dar acolo pe unde a trecut a invadat și spațiul altor ființe supranaturale ce bântuie pădurile, și nu le-a luat doar numele, ci și o parte din trăsături. O regăsim în multe relatări suprapunându-se cu personajul mitologic feminin cel mai popular din aria de proveniență a naratorului. I se spune: Avizuhără, Ciuma, Dracul, Frumușelele, Muma Pădurii. Marțolea (Marți Seara), Milostenie, Smăoana. Se produce adesea un transfer dintre o ființă supranaturală și o alta:
“Vede în locul coconului ei pe al Fetei Pădurii, al Marțolii, care era tot numai lână de oaie și cu copite de cal, că pe al ei l-a luat și în locul lui i-a lăsat pe al Fetei Pădurii”.
Cea mai frecventă suprapunere se face între Fata Pădurii și Muma Pădurii (Mama Pădurii).
Ion Candrea susține că Muma Pădurii este sinonim cu Fata-Pădurii, Vidma-Pădurii, Vâlva-Pădurii, Surata-din -Pădure, Mama-Huciului, Pădureana, Păduroaica.
“Muma Pădurii. O femeie bătrână care umbla în pădure. Cu haine urâte, dinți ascuțiți, gheare. O bătrână hidoasă, rea”.
În Munții Apuseni, Fata Pădurii, se comportă identic ca Muma Pădurii. Ambele sunt protectoare ale pădurii și ale vietăților ei. Când vin tăietorii de lemne Fata Pădurii, la fel ca și Mama Pădurii, suferă, plânge și vâjâie noaptea printre copaci, scoate sunete sinistre prin pădure pentru a-i goni pe tăietori.
Nașterea Fetei Pădurii
Fata Pădurii s-ar fi născut ea însăși dintr-o întâmplare cumplit de violentă. Se spune că o fată tânără frumoasă s-ar fi rătăcit printr-o pădure. Tot căutând să găsească poteca înspre sat, s-a lăsat noaptea. Chiar atunci, la lăsarea întunericului, i-ar fi ieșit în cale un bărbat îmbrăcat în negru care i-a promis să o ducă înapoi pe drumul cel bun. Fata l-a urmat, dar bărbatul a dus-o într-o casă de piatră, acolo a închis-o și a început să rostească lucruri de neînțeles, care i-au luat fetei mințile și i-au transformat complet și pentru totdeauna chipul. Bărbatul i-a luat hainele și i-a dat drumul în pădure. De-atunci fata umblă de bezmetică prin păduri. Când întâlnește pe cineva în calea ei, îi suge sufletul, îl schimbă la față sau îl omoară.
Portretul Fetei Pădurii
Fata Pădurii este o reprezentare imaginată în chipuri și forme nebănuite, atât prin filtrul imaginației celor care au intrat în contact direct cu ea, cât și al celor care doar redau și perpetuează poveștile auzite. Diferențele de percepție sunt imense, vizând fiecare detaliu al aspectului său fizic și comportamental – creatură imensă și hâdă cu o pilozitate excesivă; femeie frumoasă, irezistibă; cal, capră sau ființă antropomorfizată, creatură jumătate om-jumătate cal; lumină sau fum.
I. Femeia sălbatică
După cum reiese din însuși numele său cel mai des folosit, Fata Pădurii este poate înainte de toate reprezentarea unui spirit feminin al pădurii, a unei divinități sau semi-divinități silvane, pădurea sa aparținând unei lumii arhaice, probabil aceea locuită de cei dintâi oameni. O întâlnim în chipul unui umanoid feminin “neevoluat”, păros, o ființă zburlită, urâtă, supradimensionată cu aspect sălbatic.
“Iera cu un păr mare până-n tălpile picioarelor, la chicioare cu copite ca a calului. Păr mare, tată-i flocoasă. La față neagră, hâdă.”
“Fata Pădurii era ca și o femeie, numai că era foarte nepieptănată, hâdă tare, sprăhuietă.”
O ființă răsărită din negura timpului, nedomesticită, nu cunoaște îmbrăcămintea și acționează impulsiv ca o sălbăticiune. În normele societății, chiar ale celei contemporane, pilozitatea excesivă este considerată un atribut cu precădere masculin.
“Fata Pădurii îi mare și cu păr pe ie și cu păr mare pă cap până la picioare și mai și cântă”
Femeile cu mustață, barbă și păr pe corp nu se încadrează în normele de frumusețe, fiind dintotdeauna excluse, marginalizate și ascunse de văzul lumii, fie duse în târg sau la circ și puse pe scenă laolaltă cu alte personaje ne-conforme precum omul elefant, uriașul piticul, fie împinse la marginea societății, adică simbolic în pădure sau către spațiile cele mai neumblate.
“Fata Pădurii este mare. Cine știe cât este de lungă.”
Pe lângă pilozitate, Fata Pădurii este mare și puternică, foarte înaltă și masivă, așadar își poate măsura puterile fizice cu cele ale unui bărbat, ba chiar îl poate întrece. În societățile tradiționale și nu numai, orice iese din normă trebuie înlăturat și anihilat.
II. Metamorfozele Fetei Pădurii
Ca reprezentare antropomorfă, Fata Pădurii nu există doar în forma sa arhaică de femeie sălbatică. Așa cum numai o minte strălucită își poate imagina, ea are capacitatea extraordinară de-a se transforma în orice, surprinzându-și în permanență victimele.
“[…]m-am uitat, odată mi s-o părut că-i ie, ș-așa-n fum, ceva așa ca un cearceaf mare l-ai ridicat de-un corn în sus, ș-așa o fost de urât, ș-atunci așa m-am spăriat, am făcut, au!”
Ea este după cum dorește – mică, mare, materială sau imaterială.
“Ie o fost un duh așe, duh nevăzut”
Una din caracteristicile ei esențiale este tocmai această putință de metamorfozare, specifică mai ales divinităților. Se preface în animale și obiecte, amestecă regnurile și combină trăsăturile opuse – femeie frumoasă cu copite de cal sau cu picioare de maimuță, femeie centaur jumătate om – jumătate cal, alteori jumătate femeie – jumătate trunchi de copac, jumătate tânără – jumătate bătrână, jumătate frumoasă – jumătate urâtă, grasă și slabă, respingătoare și atrăgătoare totodată.
“Adică era on cal mare, de vo tri metri, cu picioare groasă și fuge după noi. […] Adică era o fată mare, albă cât Turnu bisericii și subțire ca un snop […]”
Spectrul de metamorfozări ale Fetei Pădurii este nesfârșit, ea se “manifestă ca fenomen meteorologic” (Constantin Eretescu), se preschimbă în lumină, fum sau în abur, în câine, vacă, porc mare și alb, tufă, claie de fân. Ipostaza sa cea mai frecvent întâlnită este cea de cal, de iapă sau de mânz.
“[…] Dacă feciorul încerca s-o prindă, simțea că atinge o iapă. Se transforma în iapă albă.”
Apare uneori în chip de femeie frumoasă, dar cu picioare de maimuță, de gâscă sau cu copite de capră:
“Ave picioare de gâscă cu solzi mari.”
“Când mere, cântă așe de frumos pân stâni și pân păduri. Are-o voce frumoasă ca o privighetoare. Copitele i-s așe ca la maimuță, on pic mai faine, da are corp tare frumos. Are păr lung, niște ochi albaștri, numai cum să bage bărbatî-n goale.”
Dar Fata Pădurii nu este mereu urâtă și înfricoșătoare, adesea este descrisă drept o femeie frumoasă, tânără și atrăgătoare, care se adaptează standardelor de frumusețe ale societăților și timpurilor pe care personajul le parcurge – “Era o fată frumoasă cu un păr mare mare galben și se pieptăna.” Multe texte o prezintă preschimbată în chiar iubita tânărului bărbat, a păcurarului, pe care își propune să-l vrăjească. Aproape de fiecare dată, însă, frumusețea ei tulburătoare și irezistibilă este parcă spartă de un element neobișnuit, care trădează ceva ieșit din comun, fie un element vestimentar nelalocul lui, provenit dintr-o altă epocă, niște ciubote de lemn în loc de pantofi sau o pereche de copite de iapă, de capră sau de maimuță. Bărbatul descoperă întâmplător și tardiv că cea care pretinde a fi iubita sa nu este o ființă umană. Aflarea adevărului se petrece de multe ori în timpul actului sexual și atrage după sine mânia Fetei – “(…)o văzut că la spate îi ca o coșarcă și are păr și în cizme are copite (…)”.
Fata Pădurii – Mamă
Fata Pădurii este o ființă solitară, cutreieră de una singură pădurile, munții și dealurile, satele și mai nou orașele, dar uneori este zărită și în compania altor ființe. De exemplu, o zărim îngrijindu-și grădinuța alături de alte multe fete frumoase și harnice. În căutare de plante vindecătoare pentru oile sale, un cioban observă în grădinuța Fetei Pădurii “o grămadă de fete frumoase, care mai de care mai gata și tăte aveu de lucru”. Evident, nu putem ști cu adevărat dacă acestea sunt niște surori ale Fetei Pădurii sau este doar o altă metamorfozare menită să zăpăcească mințile viitoarei sale victime.
În cele mai multe variante apare în ipostaza de mamă însoțită de copilul sau de copiii săi – “Pă când s-o întors înapoi, vede pe o piatră doi coconi mândri […] Erau coconii Feții Pădurii”
Copiii ei apar în urma relațiilor avute cu tinerii bărbați, pe care-i și agresează. Copilul rezultat din împreunarea celor două ființe din regnuri diferite – unul om, celălalt ființă supranaturală – este la rândul său o făptură specială și neobișnuită.
“Se drăgostește cu demoni și umple lumea cu demoni mici”
Copilul îi seamănă mamei, are o pilozitate excesivă pe întreg corpul, mica progenitură fiind descrisă ca hâdă, bolnavă și nedezvoltată. De aici și marea obsesie și dorință a Fetei de-a-și înlocui copilul bolnav cu unul sănătos, cu unul “normal”.
Grădinuța Fetei Pădurii
Fata Pădurii este deținătoarea unei grădini sacre și misterioase, denumită popular – grădinuța Fetei Pădurii, în care ea sădește cu grijă plante din cele mai potente, plante de leac cu puteri magice. Ea se îngrijește ca fiecare plantă din grădina ei să-și păstreze neschimbate toate acele caracteristici unice cu care natura a înzestrat-o de la bun început.
Grădinuța Fetei se află departe de orice așezare omenească, într-un loc ascuns, pe care nimeni n-ar trebui să-l cunoască. Peste tot pe unde circulă legenda Fetei Pădurii, acolo pe undeva își are și ea grădinuța:
“Fata Pădurii ave tăt Feliu de flori în grădinuța, acolo la Giulești.”
“Pe Gutâi este o grădinuța de flori, cum nu sunt pe nicăieri. Asta-i Grădinuța Feții Pădurii.”
“Pă piatră faină tare, vezi Feli de Feli de flori ce nu ț-o văzut ochii veci.”
“Și-amu este grădinuța aceia a Feții Pădurii, la Poiana lui Ștefan.”
Grădina Fetei este un spațiu sacru, foarte atent ordonat. Pe cât de haotică și neîngrijită este Fata Pădurii, pe atât de organizate îi sunt straturile de flori. În centrul grădinuței sale există o masă de piatră și câteva scaune. Cei care vin să ia plante din grădina ei trebuie să lase pe masă câte o ofrandă, un dar. Un schimb pe care-l întâlnim și în ritualurile din jurul mătrăgunei. Atunci când oamenii își doresc ceva de la mătrăgună, ei trebuie să-i lase făină, miere, pâine, băutură. La fel și atunci când culeg o plantă cu puteri magice din grădina sacră a Fetei Pădurii.
“Cu sticla de lapte dulce se ducea acolo la grădinuța. Și de unde lua floarea, trebuia să pună lapte dulce.”
“[…] Trece să lași un ban.”
Oamenii obțin dreptul de-a călca în spațiul sacru și de a lua flori din grădinuță odată ce plata rituală este îndeplinită. Ei trebuie să fie atenți să nu smulgă florile cu rădăcini, ci să le taie cu grijă și să nu se atingă de nimic altceva. Le este interzis să vorbească și să se uite în urmă atunci când pleacă. Orice abatere duce la pedepsirea celor care au încălcat regulile.
În Maramureș se credea că Fata Pădurii este responsabilă pentru îmbolnăvirea oilor și a caprelor de “zăruit”, o boală în care ugerul se inflamează, iar laptele se zăruiește – “Fata Pădurii strica oile”. Aflând că li s-au îmbolnăvit oile, păcurarii se duceau în căutarea Fetei Pădurii și a grădinuței sale, singurul loc unde aveau să găsească plante de leac pentru animalele lor.
Faptele Fetei Pădurii
Fata Pădurii umblă goală prin păduri, prin sate și orașe, pe drumurile cele mai puțin umblate de om, în zona fabricilor și uzinelor, spală rufe noaptea și cântă. Uneori este văzută cărând bolovani și pietre sau preschimbată în iapă albă risipind snopii secerătorilor. Vijeliile și vânturile puternice îi prevestesc apariția. Ia înfățișarea iubitei bărbatului pe care își propune să-l seducă, se duce la el preschimbată și-l păcălește. Îi urmărește pe tinerii bărbați și îi atacă violent, mai ales pe cei aflați într-un spațiu izolat, undeva departe de sat și de comunitățile lor. Prin cântecul ei îi atrage și îi farmecă, îi în-cântă, aceștia fiind cuprinși instantaneu în vrajă. Din acest moment, bărbații trec dintr-un timp real într-unul mitic, unde vor fi supuși unui ritual de inițiere, de-abia după moartea lor simbolică se vor putea întoarce în timpul real. Dar nu toți reușesc să revină teferi din confruntarea cu Fata Pădurii – personajul care inițiază ritualul. Constantin Eretescu s-a referit aici la reminiscențele unui ritual arhaic prin care tinerii treceau de la statutul de băieți la cel de bărbați inițiați în tainele naturii. Cea care înfăptuiește trecerea îi supune la mari cazne la care ei trebuie să reziste, să dea semn de curaj și rezistență.
Sunt agresați în special bărbații tineri, mai ales ciobanii, dar îi atacă și pe văcari, pe căprari, pe vânători și pe tăietorii de lemne. În foarte multe narațiuni atacul are loc la stână, într-un moment în care tânărul cioban este singur. Mulți păstori trăiau vreme îndelungată izolați, despărțiți de familie și de iubitele lor. Mai ales în unele zone din nordul țării, femeilor le era interzis să meargă la stână, iar ciobanii nu aveau voie să se atingă de femeie până la Sf. Ilie, altfel oile își pierdeau laptele.
“Stânile cele mai multe sunt montane. […] La munte sunt izolate. Pe ea nu o vede nimeni, nu o aude nimeni. Se duce în voia ei la stână, se drăgostește cu ciobanii, aruncă focul, le învrăjbește oile, pornește vânt mare că se rup copacii. E foarte periculoasă. Ii îmbolnăvește pe ciobani.” (Interviu Pamfil Bilțiu – LINK)
Odată cu schimbările demografice și cu schimbarea profesiilor, legenda Fetei Pădurii a apărut, însă, și în orașe, mai ales în rândul tinerilor muncitori. Treptat, a început să-i atace și pe muncitorii tineri, pe drumurile lăturalnice din jurul fabricilor.
Scenariul inițial al narațiunilor era unul simplu, iar în funcție de trecerea timpului el a fost tot mereu adaptat – un tânăr cioban aflat departe de casă se gândește cu dor la iubita lui. Ca printr-o minune, la scurt timp după ce gândul i-a trecut prin minte, își face apariția în pragul colibei chiar ea, iubita lui – Fata pădurii metamorfozată. Întâlnirea lor nu este mereu descrisă, dar aflăm că tânărul a fost sedus. Atunci când nu doar se subînțelege, actul sexual se petrece într-un mod sălbatic, Fata Pădurii stăpânind fără sațietate întreg procesul. La sfârșit, bărbatul este devitalizat.
“ […] Atâta l-o-ndrăgostit până când iel n-o mai avut putere.”
“Șî iel slăbește de tău că stă să-l omoară cân să culcă cu iel”
În plin moment de intimitate, tânărul realizează că a fost păcălit. Metamorfozările parțiale ale Fetei Pădurii sunt cele care o trădează – copitele din cizme, părul prea lung, pilozitatea excesivă, spatele cocoșat sau un obiect neobișnuit. Descoperirea și demascarea imposturii reprezintă momentul declanșator al furiei Fetei. Ea se năpustește cu forța sa supranaturală asupra bărbatului, îl aruncă în foc, îl bate, îl ridică sus de tot și îl trântește, îl aruncă într-o râpă și îl strivește, îl lovește și-l tăvălește, îl îneacă. Astfel, contactul cu Fata Pădurii poate avea consecințe evidente și permanente, marcând definitiv existența unui tânăr. Unii și-au pierdut glasul, vederea sau viața, alții au decăzut social sau au fost excluși din comunitățile lor. Mulți au rămas cu sechele psihice, au făcut epilepsie, au paralizat sau au rămas impotenți. În zonele de largă circulație a legendei, orice accident inexplicabil era pus în seama Fetei Pădurii, mai ales atunci când victima era un bărbat tânăr.
“Ș-atunci ie l-o luat șî l-o pus pe foc și i-o ars amândouă mânurili.”
Un alt scenariu este acela al tânărului răpit noaptea de Fata Pădurii preschimbată în cal. Feciorul, trezit din somn și alertat de lătratul câinilor, iese din colibă. Afară observă o iapă mare, iar într-un moment de inconștiență o încalecă, iapa își ia zborul și-l duce pe tânăr într-o peșteră. Acolo o întâlnește pe Fata Pădurii sau iapa se preschimbă în Fata Pădurii. Tânărul rămâne pentru o lungă perioadă de timp sechestrat înăuntru. În unele variante tânărul este dus într-o casă de piatră, într-o cameră oarecare, sau într-o cameră de hotel. În încăperea închisă el are relații sexuale cu Fata Pădurii sau chiar cu mai multe asemenea apariții feminine. Din când în când ușa sau geamurile încăperii se deschid, dând posibilitatea tânărului de-a se salva. El va reveni acasă de-abia în ziua în care părinții săi îi fac prohodul, crezându-l mort.
Fata Pădurii nu apare doar la stână sau în colibe izolate, ci și pe drumuri, poteci și cărări mai puțin umblate sau la răscruce de drumuri și îi atacă din senin, ca un animal sălbatic, pe drumeții nepregătiți. Fata Pădurii îi ia pe unii tineri și îi poartă pe sus. De asemenea, omul care calcă din greșeală pe urma Fetei Pădurii sau care pătrunde pe teritoriul ei intră într-o stare de transă, se rătăcește, trezindu-se într-un loc complet necunoscut, pierde noțiunea timpului și simțul orientării, umblă năuc toată noaptea, ca lovit de amnezie. De-abia când se rupe de ziuă, la cântatul cocoșilor, omul își revine în simțiri și găsește drumul spre casă.
Fata Pădurii agresează și mamele tinere, care au născut de curând, acestora le fură sau le schimbă copiii, înlocuindu-i cu ai ei – “O vinit noapte și i-o luat copilu și i-o pus copilu ii.” Sunt în primejdie mai ales copiii nou-născuți, cei până-n șase săptămâni, nebotezați.
Fata pădurii îi trage o palmă unei tinere care, prin cântecul ei, nu-i lasă copilul să doarmă, îl lovește pe un tânăr adolescent, păcălește o fetiță și o urcă în vârful unui copac, fură un băiat și-l părăsește pe malul unui lac.
Dezlegarea
Pentru a se elibera de sub influența ei, oamenii recurg la diverse practici magice și religioase. Uneori se apelează la unele obiecte și plante pentru protecție, folosite nu doar împotriva Fetei Pădurii, ci și a altor zâne rele: rostopască, leuștean, boabe de grâu, coajă de tei, usturoi, piper, cuțit. Scenariul de vindecare și eliberare este complex, îmbinând tehnicile magice cu practicile religioase – vrăjitoarele ard, afumă și descântă, oamenii își fac semnul crucii și se roagă, recurg la tăcere, își pun brâu roșu la mijloc, își ard sau își leapădă de pe ei hainele pe care le purtau atunci când au întâlnit-o pe Fată. Tinerii se pun pe cuptorul vetrei pentru protecție.
“Dacă îți faci cruce, zice că fuge de tine și dacă ai ai la tine încă-i și mai bine, că fuge de tine dacă ai ai” (ai – usturoi)
În cazul altor spirite feminine – Ușurelele, Sânzienele, Ielele – oamenii folosesc anumite plante pentru protecție, mai ales pelinul, usturoiul, busuiocul. Acestea sunt folosite fie preventiv, ori atunci când răul deja s-a produs și trebuie remediat. Se știe dintotdeauna că Sânzienele se înfurie atunci când li se încalcă spațiul, când stau la masă și sunt întrerupte, în timpul dansului ori atunci când oamenii lucrează în zilele închinate lor. Oamenii cunosc toate aceste reguli și le respectă cu sfințenie. Mai puțin în cazul Fetei Pădurii, care nu se încadrează în vreun tipar cunoscut. Ea acționează mereu neașteptat, în afara unui set predefinit de reguli. Iar plantele nu acționează atât de bine împotriva ei, atâta timp cât ea însăși este păstrătoarea tuturor plantelor de pământ. Totuși, în câteva situații particulare femeile cunoscătoare au știut cum să folosească plantele precum leușteanul sau rostopască pentru îndepărtarea Fetei Pădurii și pentru dezlegarea vrăjii ei.
“Că leuștean și rostopască,
Acela de n-ar fi fostă
Tată lumea-ar fi a nostă”
“[…] Și ea i-a spus că toate florile-s bune de leac […] și păcurarul o mai întrebat-o ce leac are oaia când e beteagă de călbază. Ea i-a spus că leacu-i pușleacu și oala cu cureți.
După ce răul deja s-a produs, mulți tineri apelează la o vrăjitoare sau la o femeie bătrână pricepută să scoată duhurile. Uneori este nevoie și de intervenția unui preot. Femeile recurg la foc, la fumegații, dar și la descântat. Pentru a scoate boala din ei, tinerii sunt bătuți cu mătura, un obiect nelipsit din instrumentarul magic al vrăjitoarelor
Focul reprezintă unul din elementele principale de remediere a dezechilibrul produs.
“Se duc la vrăjitoare stau cu capul în jos și cu picioarele în sus să se purifice să scape de duhurile alea. […] Că se zice ca intra in el.” (Interviu Pamfil Bilțiu)
Forța cuvântului se combină cu puterea focului, de aceea femeile le folosesc împreună. Atunci când descântă, bătrânele i se adresează în mod direct duhului prin blesteme, insulte și amenințări.
“Nu țâ rușîne? Tu curvă! Tu răutate! Odată s-o făcut on vânt și i-așa o-nvârtit fanii de-olaltă tăz cucu și s-o dus”
Atunci când Fata Pădurii l-a îmbolnăvit pe om de epilepsie – de ceas-rău, se ia din părul Fetei, pe care și l-a agățat prin crengile copacilor sau la fântână, și i se dă foc, iar bolnavul se afumă cu el. “[…] Să se afume cu el de trei ori pe săptămână și apoi în scurt timp se vindecă de Ceasul-rău […]”
În cele mai grave cazuri se recurge la moartea simbolică a pacientului, la purificarea sa prin foc sau la simularea spânzurării sale, iar apoi la o renaștere a sa.
“[…] Și s-a dus la o babă care a făcut un foc bun în cuptor și l-a luat pe el, ca și cum l-ar fi aruncat pe foc.”
Fata Pădurii nu se atinge de solomonari, de vrăjitoare sau vrăjitori, de vârcolaci, de bărbații impotenți, de copiii născuți la șapte luni sau de gemeni.
Oamenii se îmbolnăvesc nu doar când intră în contact direct cu ea ci și atunci când, fără să știe, au intrat pe teritoriul ei, spațiul respectiv este contaminat cu puterile ei.Uneori simplul fapt de a călca pe urmele Fetei Pădurii este evenimentul declanșator al furiei și efectelor Fetei Pădurii.
O altă ființă supranaturală opusă Fetei Pădurii este Omul Nopții, funcția sa principală fiind de protejare a victimelor și de pedepsire a Fetei Pădurii. În unele narațiuni se spune că Omul Nopții ar fi tocmai bărbatul Fetei Pădurii, iar în altele că ar fi ucigașul ei, cel care o urmărește pe peste tot pentru a o anihila. Atunci când o prinde la stână, Omul Nopții o rupe, o pune pe foc, o frige, apoi o mănâncă în fața ciobanului.
Brăcinarul și cizma roșie
Brăcinarul este unul din principale instrumente magice folosite pentru prinderea Fetei Pădurii, utilizat în riturile de protecție și eliberare. Brăcinarul, brâul de la pantaloni, un șiret împletit, o curea, orice se poate lega la mijloc devine eficient. “[…] dar poate fi, pur și simplu, un brâu de tei..”. Acest brâu este un obiect realizat în mod special de femei, ceea ce înseamnă că a fost atins de o altă femeie, iar uneori a și fost deja purtat de fata tânărului, precum cămașa purtată de tânăr în ritualul de îndepărtare a duhului feminin.
Brăcinarul este folosit și ca mijloc de protecție. Pentru a avea mai multă eficiență de el se pot prinde diverse plante – odolean, iarbă avrămească, usturoi sau rostopască.
“Atunci baba, meșteră în a face vrejuri, numai că a și luat și făcut brăcinari de tei, că a belit tei, coajă de tei, i-a pus ai de vârfuri și rostopască. Și le-a pus toate hucurel la brâu.”
Fata Pădurii este imobilizată cu brăcinarul, dar și cu ajutorul unei cizme roșii. Fetei i se întinde o capcană, lăsându-se drept momeală o singură cizmă roșie lângă fântână. Atunci când se duce la fântână să se spele, ea observă cizma, pe care nu se poate abține s-o probeze. Cum nu cunoaște cutumele vestimentare ale oamenilor, Fata își vâră ambele picioare în cizmă și rămâne imobilizată acolo. “Dacă-i duci o cizmă în drumul iei, tare se bucură și-s bagă on picior. Da în cela n-are. Atunci îs bagă amândouă într-o cizmă și o poț prinde.”
Pentru a fi eliberată, atât din prinsoarea brăcinarului, cât și din strânsoarea cizmei roșii, Fata e obligată să le ofere oamenilor la schimb informații prețioase despre plantele de leac, cărora numai ea le cunoaște tainele.
“(…) Și ea i-a spus că toate florile-s bune de leac (…) și păcurarul o mai întrebat-o ce leac are oaia când e beteagă de călbază. Ea i-a spus că leacu-i pușleacu și oala cu cureți.”
Autor: Ilinca Micu
——————-
Bibliografie:
Pamfil Bilțiu, “Izvorul fermecat, Basme, povești legende, povestiri și mito-credințe din județul Maramureș”, Baia Mare, Editura Gutinul, 1999
Pamfil Bilțiu, Bilțiu Maria, “Folclor din Țara Maramureșului. Basme, povești, legende, snoave și povestiri. Vol. III”, Baia Mare, Editura Eurotip, 2008
Silvia Marin Bratucieff, “Frumusețea sălbaticului. Despre alteritatea diformă în imaginarul Europei centrale și răsăritene”.
Constantin Eretescu, “Fata Pădurii și Omul Nopții ”, Editura Spandugino, 2022
Moses Gaster, “Studii de folclor comparat”, București, Editura Saeculum, 2003
Ion Ghinoiu, “Panteonul românesc”, București, Editura Enciclopedică 2001.
Otilia Hedeșan, “Pentru o mitologie difuză”, Timișoara, Editura Marineasa, 2000
Simion Florea Marian, Mitologie românească, București, Editura Paideia, 2000
Wilhelm Mannhardt, “Wald und Feldkulte”, Band I, Nachdruck Elibron Classics, 2005