Măceș

Descriere

Rosa canina L. este strămoșul tuturor speciilor de trandafiri, stră stră stră și încă de n ori stră bunicul sălbatic și fertil al rozelor frumoase și parfumate care împânzesc azi întreaga lume. Simbol al iubirii, intrument al vrăjilor de dragoste, iubit și urât de Dumnezeu, protector împotriva spiritelor rele și totuși dracii stau pe veci agățați de el, te vindecă dar își și înfige ghimpii în carnea ta. Complexitatea narațiunilor care s-au țesut în jurul măceșului e pe măsura potenței lui ca leac, folosit în acest scop atât în medicina cât și în magia populară.

Pomul cunoașterii

În Bucovina și în Moldova umblă vorba că poama pe care Diavolul a dat-o Evei și lui Adam să o mănânce când erau în rai era măceașa, și deci că măceșul este de fapt pomul cunoașterii binelui și răului. Mânios că au cedat tentației, pe Adam și Eva i-a izgonit din rai, iar pe măceș s-a răzbunat transformându-l dintr-un copac înalt și frumos, cum era el la începuturi, într-un arbust mic și ghimpos, micșorându-i desigur și fructele. Nu i-a fost însă de ajuns că i-a pus țepi ascuțiți pe întreaga tulpină, ci ca să fie sigur că cel ce se va mai încumeta să-i guste rodul va fi pedepsit, i-a umplut și poamele de semințe învelite-n țepușori fini și iritanți, să le scuipi imediat ce le-ai băgat în gură sau să suferi dacă ai apucat deja să le înghți.

”Și fiindcă Necuratul, duce-s-ar pe pustii, a înșălat pe strămoșii noștri Adam și Eva cu poamele măcieșului de-au călcat porunca lui Dumnezău și-au păcătuit, de-aceea se numește măcieșul nu numai măcieș, ci și pomul-dracului” (Simion Florea Marian). Iar prin extensie, poamele lui sunt zise și poamele-dracului. Frumoase, dulci și bune, dar cel care le mănâncă nu numai că se înghimpă, dar e pedepsit încă și mai departe, nefiindu-i iertat șapte ani de-a rândul să intre în biserică. În treacăt fie spus aici și completat mai târziu în text, dacă e să ne uităm la sfaturile vracilor din popor (precum și la informațiile medicinale ale prezentului științific), pedeapsa aceasta pare să cântărească mai puțin decât beneficiile terapeutice pe care le are consumul de măceșe.

Din iubire cu toate ale iubirii

O doină din Transilvania cântă iubirea a doi tineri care n-au fost lăsați să se ia, dar s-au dorit atât de tare încât s-au omorât (varianta populară românească a poveștii lui Romeo și a Julietei), iar din trupurile lor au ieșit rugușul și rugiuța:
”Fu un june și o fată,
Ei de tineri s-au iubit,
Părinții nu i-au voit.
Când a fost pe la luat
Părinții nu i-au lăsat,
Și ei rău s-au supărat
Și de mână s-au luat
Și s-au dus de s-au necat
La măruț, frunză rătundă,
Unde-i apa mai afundă.
Și pe ei că i-au luat
Și i-au dus de i-o-ngropat:
Dar pe fecior lângă drum
Și pe fată peste drum.
Și din fecior a ieșit
Un ruguș înăurit
Și din fată o rugiuță;
Rugul peste drum s-a-ntins
Și rugiuța l-a cuprins.
Câți oameni pe drum trecea
Toți din gur’ așa zicea:
C-a fost dragoste curată și cu dor amestecată.”

Tot despre dragostea scrisă-n stele:
”Foaie verde măcieș,
Măi bădiță Gheorghieș
Fă-ți căsuță de cireș
Și ogradă de nuiele,
Vin la maica de mă cere
De m-a da, de nu m-a da,
Scrie-n carte că-s a ta,
Pe fereastră m-oi fura
La lună ne-om cununa.”

Și despre dorul insuportabil:
”Pentru tine, rujă-plină,
Nici n-am somn, nici n-am odihnă,
Pentru tine, rujă-creață,
Nici n-am somn, nici n-am viață.”

Apare însă măceșul și în contexte mult mai puțin înflăcărate de romantism, în care fata e mai degrabă iritată de ”rugul” ei:
”Bade, trandafir subțire
Vrut-ai să mă scoți din fire,
Dar eu m-am purtat mai bine
Și te-am scos eu pe tine.”

Despre gelozie:
”Spune bade adevărat,
Pentru cine m-ai lăsat?
Pentru ruja dintre spini
Pentru hâda din vecini.”

Și despre iubirea care se transformă de-a dreptul în ură:
”Bade, prin pădurea deasă,
Dracu-nainte să-ți iasă
Mâna stângă să ți-o frângă
Mâna dreaptă să ți-o rumpă
Să ții frâul cu dinții
Să mâi murgul ca munții.”

Ba blestemat, ba binecuvântat de același Dumnezeu

Povestea cum că măceșul înainte să fie măceș era înalt și semeț ca un brad, o regăsim și în Transilvania. Acolo se spune că îngerii cei răi pe care Dumnezeu i-a alungat pe pământ, au încercat să se suie înapoi în ceruri cățărându-se tocmai pe acest pom, drept care Dumnezeu a prefăcut pomul într-un rug în a cărui țepi respectivii draci au rămas prinși pe vecie. Iar restul dracilor au fugit mâncând pământul și de-atunci nici că se mai apropie de măceș.

O altă poveste din popor spune că au fost odată doi copii pe care Dumnezeu i-a trimis pe pământ, iar când a venit momentul ca aceștia să se întoarcă înapoi în ceruri, unul dintre ei, îndrăgostindu-se prea tare de toate cele lumești, i-a nesocotit porunca, întocmai ca Adam și Eva, și a păcătuit alegând să rămână aici printre noi oamenii. Dumnezeu s-a răzbunat și pe el, umplându-l de ghimpi. Copilul urcat în ceruri a dus el o viață lină cum e viața în Rai, până când l-a lovit nenorocul care se pare umblă și pe-acolo, și a căzut sărmanul printr-o gaură direct pe pământ. A doua oară însă, în ceruri nu se mai putea întoarce,c ăci cu prilejul primei excursii și păcatului pe care-l săvârșise camaradul lui, Dumnezeu luase irevocabil decizia ca nimeni de pe pământ să nu mai poată urca înapoi. Așa că a rămas și-al doilea copil pe aici, și cum se plimba el obijduit a dat iar de ghinion, anume că celălalt l-a găsit și l-a lovit cu gelozie cu spinii săi. În urma atacului, a rămas copilul plin de spini. Văzând asta, lui Dumnezeu i s-a făcut milă și a făcut ca din el să crească o floare frumoasă și parfumată în așa fel încât să fie pe veci adorat de oameni.

Ar mai fi apoi o legendă tot din Transilvania, despre momentul când s-au adunat toate lemnele de pe pământ și au ținut sesie discutând cine să fie împăratul lor. Dumnezeu a propus-o pe vița de vie, care însă a refuzat politicos, motivând că ea și-așa are multă greutate pe umeri, că doar din ea se fac struguri, și din struguri vin, iar astea sunt lucruri tare trebuincioase pentru oameni. L-a propus atunci pe măslin, care la rândul lui s-a codit, că și el are prea multe de dus, nu de alta dar de fiecare dată când se face vreun pom sau vreo masă de înmormântare, măslinele nu trebuie să lipsească nici din pom nici de la pomană. Al treilea și alesul, a fost măceșul, care a acceptat cu bucurie și de-atunci e împărat peste toate lemnele de pe pământ.

Împotriva spiritelor necurate, a strigoaielor, a vântoaselor, a ursitelor de ceas rău

Atât pentru că Dumnezeu a binecuvântat măceșul ca împărat peste lemne, cât și pentru că l-a blestemat și i-a lăsat pe vecie dracii agățați de el, a rămas rugul o plantă de temut de toate spiritele necurate. Din acest motiv, se obișnuiște ca în momentele din an când creaturile de acest fel dau târcoale printre oameni, să se folosească măceșul ca instrument protector.

De Sfântul Gheorghe se pun rugi de măceș la porțile caselor, la ferestre, streșini, ca să nu se apropie niciun spririt necurat de locuințele oamenilor. Se mai pun și la grajuri ca să țină departe strigoaiele, să nu vină să le fure laptele vacilor.

Ca să nu se-ntoarcă mortul strigoi, se chema un om știutor, de obicei o moașă, care mai întâi străpungea capul mortului cu un ac lung, apoi îi ungea corpul în diferite locuri cu unsoare de la un porc care s-a tăiat în ziua de Ignat (cinci zile înainte de Crăciun), și punea alături de corpul omului un băț lung și ghimpos de măceș care sigur avea să-l oprească pe mort să iasă din groapă, căci hainele i-ar fi rămas prinse în spini și astfel și el.

În jud. Gorj, comuna Horez, se obișnuiește să se pună ramuri de măceș, dar și de pelin, usturoi sau leuștean, la porți, la ferestre, în paturi și la chiutorile hainelor, în seara de Rusalii (la 25 de zile de la Paști) ca să țină departe spiritele rele și în mod deosebit rusaliile care umblă printre oameni în această zi.

Pentru cei loviți de vântoase se face un descântec special, care se numește a lua noii de la trandafir. Descântătoarea se pornește dis de dimineață înainte de răsăritul soarelui, într-o zi de sec, când pișcă luna (când e trecută de jumătate), cu pâine și sare, la trandafirul sălbatic și rostește așa:
”Eu te sorocesc cu pâne și cu sare
Și cu sfintele mătane,
Iar tu să lecuiești (pe cutare),
Să-i dai leac,
Sănătate și veac!”
Ia apoi cinci, șapte sau nouă rămurele de măceș și le duce acasă unde le mărunțește și le fierbe în apă neîncepută. Cu această fiertură îl scaldă pe cel stricat de vântoase de trei ori pe zi, o data dimineața înainte de răsărit, la amiază înainte de a fi soarele drept peste pământ, și seara înainte de a apune. Nu se adaugă nimic peste această apă și nici nu se aruncă ci se refolosește. După a treia scăldătoare, descântătoarea ia apa cu tot cu oală și, fără să vorbească, fără să se uite înapoi, o duce și o aruncă într-o apă curgătoare.

Alte femei consideră că e necesară o operațiune ceva mai complicată, numită noii cei mari, care se întâmplă în modul următor. Într-o duminică, pe înserat, pe la ora nouă, descântătoarea ia o cofă, o ulcică, o bucată de pâine și sare, și se duce să aducă apă de la nouă izvoare. La primul izvor, bate nouă mătănii și rostește în șoaptă:
”Bună vremea
Pă lină și curată
De Dumnezeu sfântul dată
Și de oameni lăudată!
Eu te sorocesc
cu pâne și cu sare,
Iar tu să lecuiești pe N.
Cu sănătate și putere!”
Aruncă o bucățică de pâine și niște sare în izvor și apoi ia cu ulcica apă și-o toarnă în cofă. Repetă tot acest proces mergând și luând apă de la alte opt izvoare. Apoi se întoarce acasă, fără să se uite înapoi și să vorbească cu cineva, toarnă toată apa într-o oală nouă și o pune la fiert într-un loc unde să n-o deranjeze nimeni. Ia din nou o bucată de pâine, sare și o seceră și se duce măceș. Face nouă mătănii și îi zice în taină să îl vinedece pe N., să îl sorocească cu sănătate și putere. Aruncă pâinea și sarea spre măceș, și taie cu secerea în sus două rămurele crescute în același an. Le ia și se-ntoarce acasă, fără să se uite înapoi, fără să vorbească. Pune rămurelele în apa lăsată la foc să fiarbă și apoi, făcându-se deja luni dimineață începe a-l scălda pe bolnav, înainte de răsărit, înainte de amiază și înainte de seară. Miercuri și vineri face la fel, și după ultima scăldătoare duce oala la o apă curgătoare și o aruncă. Așa cum apa nu mai curge înapoi, așa să curgă și să nu se mai întoarcă răul celui bolnav. Toate acestea le face pe fugă. Îl unge apoi pe bolnav cu slănină sfințită în ziua de paști, făcându-i crucea cea mare, ungandu-i corpul din creștet partea stângă până jos la piciorul drept, și din creștet partea dreaptă până jos la piciorul stâng. Și zice ”În numele Tatălui, și-al fiului, și-al Sfântului duh”. Și acesta a fost ritualul. Slănina se pune într-un pom unde s-o mănânce păsările sau alte vietăți.

Vrăjitoarele care vor să desfacă alte vrăji ursite asupra oamenilor, se folosesc tot de ramuri de măceș pe care le pun la fiert cu un piaptăn și alte obiecte de făcut farmece, rostesc:
”Cu nouăzeci și nouă
De mături de câcadâr
Te-oi sgăria
Și te-oi spăria
Să te duci în marea mare,
Și cum s-așează piatra-n apă
Așa să se-așeze răul…”
Dau apoi ursitului să bea această fiertură și imediat el se însănătoșează.

Leac pentru o mulțime de boale

Când un copil nu poate umbla deși e îndeajuns de mare pentru asta, se despică o ramură mai groasă de măceș, fără a o scoate din pământ și se petrece prin acea despicătură copilul, de trei ori. Se scoate cămașa copilului și se aruncă peste trandafir, și din momentul acela copilul va începe să umble. În cartea lui Simion Florea Marian, stau mărturie spusele lui Vasile Ungurean din Ilișești care în acest fel a vindecat-o pe Pelagia, fiica sa.

Fructele de măceș se folosesc pentru durerea de pântece la copii, pentru nădușeală și tuse. Ceaiul de măceșe se bea contra durerilor de șale și de rărunchi
Florile de măceș se dau împotriva durerii de ochi. Cu oțet de floare de măceș se freacă trupurile celor care au febră.
Zeama de crengi de măceș fierte ia durerea de dinți.
Iar lemnul măceșului se folosește pentru cei care au păducei la picioare.

Iar acestea sunt doar câteva dintre cazurile și modurile în care se lecuiește cu măceș.

Alte denumiri populare ale măceșului

În Bucovina i se zice și câcădâr, călcădariu, în Moldova cacadâr, cacasder, curu-boului, sporghin, în Țara Românească roji, roșariu, rug, în Transilvania rugă, ruguș, în Macedonia mâceș.

Autor: Ioana Cotulbea

Ilustrație botanică: Bioma 

Bibiografie:

1. Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumelel II și III/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
3. Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1979
4. Vasile Voiculescu, Cartea satului, Toate leacurile la îndemână, Ed. III-a, Fundația Culturală Regală ”Principele
Carol”, Insitutul de arte Grafice ”Luceafărul” S.A., București, 1938
5. Florica D. Ionescu Institutoare, Legende și poveșticu păsări, flori și animale/ culese și prelucrate, Tipografia ”Transilvania”, Pitești, 1938