Descriere
Pâlcurile argintii de mesteacăni regenerează solul, transformându-l din uscat, degradat și steril, în pământ umed și fertil pentru alte specii vegetale. Mestecănișurile se dezvoltă natural acolo unde pădurile au fost tăiate, arse, pe coastele despădurite și în locurile stâncoase cu soluri schelete.
Trei specii ale aceleiași familii intră sub denumirea de mesteacăn. Cea mai cunoscută și mai folosită dintre ei este Betula pendula L., mesteacănul alb, numit așa datorită soarței sale albe, zis în Transilvania și măstacăn. Mesteacănul negru, Betula carpatica Willd, cu coaja groasă, întunecată și crăpată. Și ar mai fi mestecănașul, Betula pubescens Ehrh.
În gospodărie
Lemnul de mesteacăn și-a găsit viață într-o grămadă de elemente folosite foarte des la sat, practic aproape oriunde ți-ai arunca privirea în gospodăria omului o să dai de el.
În construcția carelor și căruțelor era folosit la hlobe și oiști, la proțapuri, loitre, la scheletele coviltirelor, la butucii roților sau la coarnele plugurilor. Din lemnul lui se făceau și cozile de coasă, covetele sau cercuri pentru cofițe. Din ramurile mai subțiri se făceau coșărci, mături pentru grajduri și ogrăzi, precum și felezuielele, instrumentele ca niște mături cu care se alegea grâul de neghină.
Scoarța de mesteacăn se macera pentru a obține o crușeală cu care se prelucra pielea pentru opinci, sau o dubală pentru tăbăcire. Se mai făceau din ea coșuri pentru cules, solnițe de sare și dohot (un soi de păcură) cu care se ungeau atât carele cât și ciubotele.
Cu coaja albă, subțire, rezistentă și maleabilă a mesteacănului se înveleau trâmbițele și buciumele, cu care baciul îi anunța pe ciobani să vină cu oile de la pășune către stână.
Unde nu vei găsi însă mesteacăn e în construcția caselor, căci lemnul lui putrezește prea repede. Atât de repede că umbla vorba prin Moldova ”Mesteacănul, dacă nu i-ar fi rușine de ceilalți copaci, ar putrezi în car până acasă”.
Leacuri din vărguță, dohot, scoarță, mursă, frunză și muguri
Vărguțele de mesteacăn se întrebuințau ca leac pentru pecingene în modul următor: se ia rămurica și se pune cu un capăt în foc cât să se aprindă, după care se stinge pe lama unui topor și se ține acolo până curge din ea un fel de suc. Sucul acela se pune pe pecingene și se zice că așa se va vindeca. Ca să fie totuși sigure, unele femei iau puțină cenușă din vergeaua arsă, o stropescu cu apă și ung cu ea pecingenea, adresându-i-se dimineața:
”Bună sara, pecingene!
Cum nu-i acuma sară,
Așa să n-ajungi pân deseară!”
reluau apoi același ritual seara, când îi ziceau: ”Bună dimineața, pecingene!”
Cu vărguțele de mesteacăn se descântă pentru bubele dulci, și anume cu trei rămurele cu care se mestecă într-un pahar cu vinars:
”Alesu-s-au nouă frați
Din nouă tați
Cu nouă fârtați
Și plecară
Din pădurea mare,
Pe cale,
Pe vale,
(…)
Voi nouă frați
Din nouă tați
Cu nouă fărtați
Înturnați!
Grăbiți la N.
La bube dulci a lui N.
Și le luați
Din crierii capului
Din fața obrazului,
Din 99 mădulari
Și din 99 încheieturi!
N. să rămână curat,
Luminat,
Cum e de Dumnezeu lăsat
Și de popă botezat!”
N. trebuie apoi să guste o țâr de usturoi și o gură din vinarsul descântat, iar bubele dulci se ung cu o alifie preparată din untura de la trei porci și oțet din trei dughene.
De la Ion Creangă, din Amintiri din copilărie, aflăm că dohotul făcut din scoarță de mesteacăn, păcura aceea unsuroasă, era bună pentru lecuirea râiei: ”Și după ce ne-a căinat și ne-a plâns bunica, după obiceiurile ei, și după ce ne-a dat de mâncare tot ce avea mai bun și ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creștet până-n tălpi și-apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Și tot așa ne-a uns câte de două, trei ori pe zi cu noapte, până ce, în Vinerea Seacă ne-am trezit vindecați taftă.”
Tot scoarța de mesteacăn ia și durerea de măsele, iar pentru asta se jupoaie mai întâi pielița albă și abia partea ce rămâne se pune la fiert într-o ulcică nouă, cu apă curată, la foc mic, iar zeama care se obține se ține în gură o vreme, apoi se scuipă, se mai ia o porție și tot așa până dispare durerea.
Mursa este de fapt seva mesteacănului, pe care nu numai că o beau oamenii ca pe o licoare răcoritoare și gustoasă, dar o foloseau și la prepararea irurilor cu care vindecau diferite răni. Ca să se scoată seva copacului, se face o gaură în soarță, în care se bagă o țeavă și dedesubtul ei se pune un recipient în care picură mursa. Lichidul acesta gălbui, sângele mesteacănului, are și proprietatea de a întineri tenul, de a-l face mai catifelat, mai alb, și de a îndepărta ridurile, fapt pentru care, de obicei, femeile erau acelea care se duceau primăvara și scoteau mursa pe care o parte o beau, și cu restul se spălau pe față. Pentru vindecarea și înfrumusețarea oamenilor, mesteacănul își dă însă viața, căci odată ce i s-a scurs seva, se usucă chiar în același an.
O zicere veche din popor ne informează că mursa de mesteacăn nu mai e atât de gustoasă cum era înainte de era creștină căci ”mesteacănul nu-i lemn curat, că de el Iuda s-a spânzurat. Pân a nu se spânzura, zama lui era dulce ca mierea și beau oamenii, dar amu e amară ca fierea.”
Ceaiul din frunze de mesteacăn e bun pentru nisipul și piatra la rinichi, entru gută, scrofule sau boli de piele. Iar cel din muguri reduce infalamația în boli de inimă sau de rinichi.
La vopsitul lânei
Pe vremuri, mesteacănul era unul dintre coloranții naturali cel mai des folosiți. Pentru colorarea lânei în galben se folosea atât scoarța cât și frunzele de mesteacăn, ambele pregătindu-se într-un mod asemănător. Scoarța se fierbea cu borș acru și apă, iar când lichidul părea că s-a colorat îndeajuns se adăuga piatră acră, și apoi lâna pe care voiau s-o vopsească. Frunza de mesteacăn se fierbea și ea cu drob, se adăuga peste această combinație tot piatră acră, iar apoi lâneturile.
Ritualurile de Sângeorz, Armindeni, Băbăludă
De 1 mai, în Transilvania, se taie armindenii, puieți de mesteacăn, și se pun în curtea fetelor de măritat. În Apuseni Sângeorzul se îmbracă în ramuri tinere de mesteacăn, iar în satul Buru de lângă Turda, în ziua de Sfântul Gheorghe, se confecționează rochii din crengile abia înfrunzite ale copacului, cu care se îmbracă băbăluzii, vestitorii primăverii, într-un ritual de fertilitate.
Am documentat ritualul Băbăluda în primăvara acestui an, iar documentarele video le poți vedea aici:
https://antropoflora.com/babaluzii/ – întregul ritual
https://antropoflora.com/cel-mai-batran-babalud/ – povestea ritualului de-alungul anilor spusă de dl Moisa, cel mai bătrân băbălud în viață
Autor: Ioana Cotulbea
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie:
1. Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumul III/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice,
indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura
Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
3. Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1979
4. Vasile Voiculescu, Cartea satului, Toate leacurile la îndemână, Ed. III-a, Fundația Culturală Regală ”Principele
Carol”, Insitutul de arte Grafice ”Luceafărul” S.A., București, 1938