Descriere
Sunătoarea, plantă solară, își schimbă culoarea pe măsură ce crește dogoarea astrului pe timp de vară, trecând ca o vâlvătaie de foc, de la galben la roșu încins. Îi place acolo unde bate soarele cel mai năpraznic, crește pe fânețe, pe pârloage și pe colinele uscate.
Așa cum soarele de vară e asociat cu somnul dulce și odihnitor, sunătoarea luată pe timp de iarnă e leac pentru insomnii și pentru alte condiții asociate cu sezonul în care astrul strălucește mai puțin, cum ar fi melancolia sau depresia. Ceaiul de sunătoare se dădea de altfel celor care sufereau de boli psihice patologice.
Sunătoarea este numită așa în Țara Românească, pojarniță în Bucovina, pozorniță sau prozolniță în Moldova, iar în Transilvania i se zice gușa-găinei, iarbă-de-inimă, lup sau sanitoare.
Stropită cu sângele Sfântului Ioan
Pojarniței i se mai spune și Iarba Sfântului Ioan pentru că în jurul datei de 24 iunie, când se sărbătorește nașterea sfântului odată cu Sânzienele, se zice că planta începe să înflorească. Iar în jur de 29 august, de tăierea capului lui Ioan Botezătorul, florile de sunătoare sunt deja înroșite iar seva capătă la rândul ei o culoare sângerie. Din acest motiv, oamenii din popor și-au imaginat că stropi de sânge au picurat petalele florii și le-au colorat.
Infuzia de sunătoare era de altfel folosită pentru curățarea sângelui.
Culoarea roșiatică se datorează hipericinei, o substanță ce se găsește în micile puncte negre de pe suprafața plantei care o fac să pară ca lovită de pojar. Interesant e că tocmai hipericina e cea care conferă pojarniței puterea de a cicatriza rănile, și în același timp și proprietatea de a colora hainele, nu chiar în roșu sângeriu dar într-o nuanță care într-acolo bate.
Rachiul cu sunătoare
În jurul aceleiași date se culege sunătoarea, când are florile deja înroșite, ca să se pună în rachiu, iar acesta se face ”roșu ca pojarul” și capătă un gust mult mai bun, în doar câteva ore.
Rachiul cu sunătoare se făcea nu numai pentru plăcerea de a-l bea ci și pentru efectele sale terapeutice. Se dădea celor care au durere de inimă sau vătămătură, musai pe inima deșartă.
Se mai fierbea sunătoarea în borș sau rachiu și după ce se răcea puțin se tratau cu această licoare cei care pătimeau de pântecare sau treapăd.
Untul de pojarniță
Se luau florile înroșite de sunătoare și se lăsau la macerat în untdelemn, ținut la căldură sau chiar la soare, până la șase săptămâni, și folosit pentru tăieturi, arsuri, răni și strivituri, plescăiță, chelbe.
Se mai făcea înc-o poțiune cu untul de sunătoare și anume se amesteca cu vin și se lăsa apoi la fiert până ce vinul se evapora. Acest leac se dădea cu lingurița în bolile de ficat și pentru arsurile în capul pieptului.
Pentru hâră sau bube
De la Simion Florea Marian aflăm că hâra e ”un fel de mătreață ca tărâțele” de care lesne poți scăpa dacă pui sunătoare în lăutoare și te speli cu ea de vreo 3-4 ori. La fel se proceda și pentru bubele de pe cap sau corp. De altfel se spune că pojarnța e ”bună pentru buba cea rea”.
În unele părți ale țării se sfărâma planta uscată, se amesteca cu smântână și se tratau ”bubele dulci”. Tot în același scop, în alte părți, se lua cenușa pojarniței arse, împreună cu boabe de fasole albă prăjite și-apoi pisate până devin praf ca de făină, și se combinau de smântână.
Ceaiul de sunătoare
Infuzia din planta de sunătoare se bea pentru tuse, nădușeală, răceală, dureri de stomac, boli de ficat sau rinichi.
Iar compresele cu ceai de sunătoare întineresc și regenerează tenul îmbătrânit și uscat.
Autor: Ioana Cotulbea
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie:
1. Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumul III/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice,
indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura
Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
3. Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1979
4. Vasile Voiculescu, Cartea satului, Toate leacurile la îndemână, Ed. III-a, Fundația Culturală Regală ”Principele
Carol”, Insitutul de arte Grafice ”Luceafărul” S.A., București, 1938
5. Farm. Corneliu Constantinescu, Plantele medicinale în apărarea sănătății, Ediția a VII-a, Editura RECOOP, București 1979