Descriere
Ani la rând, sângele-voinicului a fost culeasă excesiv de către iubitorii de trofee alpine și de vânzătorii de plante, care le comercializau alături de floarea-de-colț, o altă specie endemică, prin stațiunile de pe Valea Prahovei. Turismul montan, precum cel de pe platoul munților Bucegi în special, și prezența mașinilor au contribuit la dispariția celor două specii de sângele-voinicului de pe anumite porțiuni. După ce s-a constatat această rărire considerabilă a plantei, sângele-voinicului a fost declarată monument al naturii și ocrotită de lege.
Există două specii de plante denumite popular sângele-voinicului: Nigritella rubra și Nigritella nigra, ambele plante endemice din familia Orchidaceae, protejate prin lege. Cea mai bogată floră caracteristică masivelor calcaroase din Carpați se găsește pe brânele înierbate și printre stâncării: „La fiecare pas se întâlnesc, alături de specii rare, o sumedenie de endemisme carpatice precum cele două neamuri de sângele-voinicului.“ (Tudor Opriș, Plante unice în peisajul românesc)
Nigritella rubra
Nigritella rubra este o plantă perenă cu o tulpină înaltă de 10-25 cm, cu frunzele înguste liniare, îngrămădite de obicei la baza tulpinii. Florile au o culoare roz-trandafirie, emană un puternic parfum de vanilie și se aglomerează într-o inflorescență de formă ovoidală. Planta înflorește din luna mai până în iulie și uneori chiar în august. Sângele-voinicului crește pe pajiștile etajului alpin și subalpin, pe substraturi calcaroase. (Cunoașterea și ocrotirea plantelor rare) În România o întâlnim în special în Munții Rodnei, în Ceahlău, în Munții Ciucașului, Piatra Mare, Piatra Craiului și în Munții Bucegi.
Nigritella nigra are o tulpină mai scurtă, de 8-10 cm, iar florile, înghesuite într-o inflorescență țuguiată de formă aproape cilindrică, sunt de un roșu-închis, purpuriu-negricios, și emană de asemenea un puternic miros de vanilie. (Cunoașterea și ocrotirea plantelor rare)
În cartea sa – „Vademecum ecologic – Oameni și flori” – Constantin Drăgulescu descrie momentul în care pentru prima dată în viață a văzut, pe drum spre Caraiman, una lângă alta cele două specii de sângele-voinicului: „A fost singura ocazie din viața mea să văd așa ceva. Inflorescență asemănătoare cu cele de trifoi-roșu, sângele-voinicului nu pare a face parte din renumita familie a orhideelor. Dar dacă-i privești mai cu atenție micuțele flori, descoperi că ele sunt copii miniaturale ale fermecătoarelor orhidee exotice.“
Povestea craiului
Florile purpurii-roșiatice au stârnit imaginația oamenilor, care au născocit fel de fel de istorii sângeroase despre această plantă rară. De exemplu, Moș Vasile, un bătrân vânzător de floare-de-colț și de sângele-voinicului de la Lacul Roșu, le povestea trecătorilor povestea craiului care s-a îndrăgostit de o fată ascunsă de Muma Pădurii. Povestea sa suna cam așa: A fost odată un crai care, aflat la vânătoare, se rătăci prin pădure, dând din întâmplare peste casa zgripțuroaicei. Se nimeri acolo chiar când zgripțuroaica era plecată de-acasă. De-odată, zări urcând pe o potecă o fată frumoasă. Fata aducea găleți cu apă de la izvor. Cei doi se priviră și se plăcură. Profitând de faptul că Muma Pădurii lipsea de acasă, tânărul o sui pe fată în șa, ducând-o repede spre palatul tatălui său, aflat tocmai sus pe Hășmașul Mare. Zgripțuroaica însă simți numaidecât și-i ajunse din urmă într-o clipă. Urmă o luptă cumplită între ea și fiul de împărat. Atât de tare s-au încăierat, că toți brazii din jur s-au rupt și toată iarba s-a pârjolit. De-abia când a apus soarele a izbutit voinicul să-i reteze capul hârcii. Așa mari șiroaie de sânge au curs din ea, că se făcu în locul ăla un lac din care numai trunchiurile brazilor retezați se mai puteau vedea. Cei doi, craiul și fata frumoasă, și-au continuat apoi drumul mai departe spre Hășmaș. Dar la fiecare pas puterile craiului slăbeau din ce în ce mai mult și o ceață i se punea pe ochi. Din răni îi curgeau picuri mari de sânge, și unde picau, în flori se preschimbau. Craiul muri, în cele din urmă, cu capul în poalele fetei dragi. Se spune că fata umblă și acum prin munți, mângâind cu degetele ei albe florile roșii de sângele-voinicului. (Constantin Drăgulescu, Vademecum ecologic – Oameni și flori)
Autor: Ilinca Micu
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie
- Constantin Drăgulescu, Vademecum ecologic – Oameni și flori, Editura Ceres, București 1996
- Tudor Opriș, Plante unice în peisajul românes, Editura Sport Turism, București, 1990
- Adrian Ionel, Alexandru Manoliu, Valeriu Zanoschi, Cunoașterea și ocrotirea plantelor rare, Editura Ceres, București, 1986