Foto: Ioana Cîrlig
Învăluită într-o aură de atemporalitate și mister, feriga a stat la originea nenumăratelor superstiții și legende, majoritatea dintre ele având ca centru de interes mitica și legendara sa floare strălucitoare, pe care mulți o doresc însă a cărei existență nu a fost niciodată confirmată științific.
Credința în floarea ferigii este una universală , și apare în țările baltice, în cele slave dar și la germani, englezi, francezi, irlandezi și si-ar avea originile în Evul Mediu, când magia și vrăjitoria erau la apogeu.
Momentul în care aceasta înflorea era strâns legat de cea mai scurtă noapte din an , Solstițiul de Vară si nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Se credea astfel că misterioasa floare își deschide petalele chiar la miezul nopții , aceasta fiind și clipa venirii pe lume a Botezatorului.
Superstiția era că cel care intră în posesia acestei flori devine invizibil, este ferit de spiritele necurate și poate primi darul divinatiei, citind gândurile oamenilor, al plantelor și al animalelor, putând fi stăpân peste tot și toate.
Acesta urma să aibă noroc în viață și în dragoste, și avea capacitatea de a vedea si găsi cele mai nestemate comori.
Fermecătoarea floare, își făcea simțită prezența în pre-seara Sfântului Ioan Botezătorul, căci atunci se credea că se deschid cerurile iar vălul dintre lumi este ridicat pentru cei cărora le este dat “să vadă”. Asocierea sărbătorii cu Sfântul nefiind poate una întâmplătoare căci în Evanghelia după Ioan, orbul din naștere vindecat de către Iisus le răspunde Sinedristilor când este întrebat dacă Hristos este păcătos, următoarele: „Un lucru știu că fiind orb, acum văd” (Evanghelia după Ioan 9, 25)
Floarea ferigii venea însă și cu un blestem , și anume acela că toată avuția și bunăstarea nu puteau fi împărțite cu cei dragi , aceasta ducând la alienare și singurătate.
Floarea ferigii în folclorul românesc – Veghea Rituală
Feriga este o planta sacră, astfel că nu este de mirare că floarea sa magică nu se culege oricum ci trebuiesc îndeplinite un cumul de condiții necesare pentru ca ritualul culesului să fie desăvârșit cu succes .
Ea înflorește fie la Sfântul Vasile, fie de Ispas, fie de Rusalii însă cel mai adesea, se spune că aceasta înflorește în noaptea Sfântului Ioan de Sânziene, moment ce marchează Solstițiul de Vară, ziua cea mai lungă din an.
La fel ca și în riturile de peste hotare, ea trebuie culeasă numai din locuri nepângărite, din păduri îndepărtate de aşezări omeneşti, unde cocoşul nu cântă.
Persoana care dorește să o dobândească trebuie să fie curată de păcate, în caz contrar floarea nu se lasă văzută, adormind culegătorul în momentul înfloririi.
Conform unor surse, se pleacă în grup de șase pentru a sta de veghe, însă culegătorii trebuie să fie doi la număr și trebuie să facă parte din aceeași familie (doi gemeni, doi frați sau doi veri primari). Ei trebuie să se prezinte la locul cu pricina îmbrăcaţi în cămăși albe și curaţi sufletește si trupește(să nu fi cunoscut încă femeie).
Aici culegătorii se învârt o dată în jurul Ferigii, trasând un cerc magic invizibil, iar apoi, fără a sta jos, veghează întreaga noapte asupra ei, fără a râde sau a vorbi. În timpul veghei, dracii și strigele distrag atenţia culegătorilor, dorind să-i înnebunească și să intre ei înșiși în posesia florii. Dacă feciorii desemnați nu se lasă distrași și nu pierd Feriga din ochi, atunci o vor vedea înflorind în formă de trei stele albe și strălucitoare, moment în care, cel mai vârstnic dintre ei se duce la floare, face trei cruci și mătănii spre răsărit, taie floarea și o pune într-o năframă curată (câte o floare de fiecare frate). Apoi o duce acasă, unde o așează la icoane. “După câteva zile, omul o poate pune la lucru sau la locul la care voiește să aibă noroc și după aceea treburile îi merg de minune.” (Marcel Olinescu. Mitologie Românească p.309)
După alți folcloriști, floarea poate fi culeasă și de către o singură persoană, de regulă vrăjitori însă aceleași condiții stricte trebuiesc împlinite.
Omul care dorește să aibă floarea trebuie să stea de veghe dezbrăcat, fără să se uite altundeva decât asupra ferigii. Trebuie să fie într-o stare mentală de seninătate totală căci aceleași forțe malefice vor încerca să îi distragă atenția și să îl întrebe de vorbă. El însă trebuie să rămână nemișcat și tăcut. În momentul înfloriri (pe la cântatul cocoșilor), acesta va lua foarfecele , o va tăia și o va pune cu tot cu tulpină în ceară galbenă, întorcându-se apoi acasă fără a vorbi cu nimeni pe drum.
Feriga – Iarba Dracului
Se spune că în Munţii Apuseni vrăjitoarele furau mana de la holde cu ajutorul unui jolj cu care luau florile de ferigă. Astfel că cei care vroiau să o obţină în scopul acesta se duceau şi puneau un jolj (pânză subțire și fină, batistă, pânza de pe ochii mortului) la rădăcina ei, florile căzând pe el în momentul înfloriri. [Joljul acesta îl aruncă vrăjitoarele peste holde zicând: „Cum am luat florile de ferigă, mai uşor să iau mana de la holde.”] (Mana în Folklorul Românesc – Gh. Pavelescu p.56-57 )
Floarea ferigii între mit și realitate
Mulți ar spune că feriga nu înflorește, însă există totuși un tip de ferigă pe numele ei Feriga Regală sau Feriga Înfloritoare, (engl. Flowering Fern) cu denumirea latină Osmunda Regalis, care ar putea sta la baza tuturor acestor legende.
Evident că nici aceasta nu înflorește căci feriga nu se înmulțește prin flori ori semințe, ci prin rizomi și spori, însă în Antichitate și în Evul Mediu oamenii credeau că și feriga funcționează după aceleași principii ca și celelalte plante și că aceasta avea flori și semințe care deși greu de observat, apăreau într-un anume moment încărcat de o mare însemnătate energetică .
În realitate sporii acestei ferigi sunt localizați în ciorchini de culoare galben-maro, asemănători unor ciucuri la vârfurile frunzelor, dând astfel naștere denumirii comune de Ferigă înfloritoare, deși aceasta nu înflorește cu adevărat, însă mărimea sa impunătoare, frunzele sale luxuriante și “floarea sa aurie” ar fi putut hrăni imaginația populară.
Un detaliu interesant care ar putea lega Osmunda Regalis de mitica ferigă și floarea sa, ar sta chiar în etimologia cuvântului Osmunda, cuvânt de origine saxonă. Osmunda era unul din numele zeului Thor, zeul nordic al tunetului, al forței, al războiului și al fertilității.
În mitologia slavă, floarea ferigii mai este denumită și floarea lui Perun, zeul panslav al fulgerului și tunetului și zeu al războiului, al fertilității, ocrotitorul semănăturilor și singurul stăpân al lumii. El este fratele Mariei Aprinse (Ognyena Maria), zeița focului.
Putem observa așadar conexiunea dintre denumirea acestui tip de ferigă și mitologia ce gravitează în jurul său, momentul desfășurării sale fiind chiar Solstițiul de Vară, zi în care Soarele atinge cea mai înaltă poziție pe cer, fiind la apogeu.
În Evul Mediu se mai credea că florile de ferigă sunt mici și albastre sau chiar roșii ca focul și că acestea ajungeau la maturitate în noaptea de 23 spre 24, la miezul nopții, semințele acestora căzând pe pământ și îndeplinind orice dorință a celor care le pândeau și le prindeau pe pânze albe de in.
În aceeași ordine de idei credința era că semințele sau seva de ferigă puteau oferi tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte celor care le înghițeau, superstiție născută probabil din motivul spiralei regăsit în vlăstarii de ferigă, simbol al energiei regenerative și al veșniciei, și posibil a culorii sale verzi.
În timpul veghei rituale, culegătorul vedea lumini orbitoare, ba chiar putea observa cei Trei Sori , motiv întâlnit și în folclorul nostru (De Sânziene, lumea se fereşte a se scula de dimineaţă, căci e credinţa că va vedea trei sori -Speranţia, VI, f. 240). El vedea toate minunățiile lumii și își auzea numele strigat de către spiritele malefice, însă dacă își păstra seninătatea și calmul, putea vedea momentul în care înflorește feriga , răsplata fiind pe măsura așteptărilor.
Feriga, cu ale sale frunze verzi și dantelate ce par a se extinde dincolo de spațiu și timp, este chintesența pădurii, a solului umed și bogat în nutrienți, a milioanelor de ani vechime, a multitudinilor de povești ce-au fost șoptite pământului de pe vremea când oamenii încă mai credeau în magia Sa.
Ea aduce noroc și belșug, bogății și iubire sau în caz contrar, poate lua mana holdelor, pentru că este manifestarea Mamei Pământ; floarea Sa nu este una fizică ci una imaterială și înflorește doar în inimile acelora care ignoră orice altă sursă de distragere și așteaptă în liniște și cu răbdare licărirea interioară și scânteierea Sa.
Ea este metaforă a perseverenței, a trezirii lăuntrice și a focului interior, căci comoara florii sale este una spirituală, bogăția sa stă în liniștea interioară și puterea imanentă de care dăm dovadă în fața aversiunilor vieții.
De altfel învățămintele florii de ferigă amintesc și de importanța comunității, a familiei, și ne învață că orice bogăție sau cunoaștere este zadarnică atâta timp cât aceasta nu poate fi împărtășită.
Autor: Oana -Cristina Verdier https://ofplantsandrituals.wordpress.com
Citește și monografia ferigii comune
Bibliografie:
1. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Editura Saeculum I.O. 2001 /Ediţie critică şi prefaţă de I. OPRISAN , Bucuresti , 2001
2. Cornel Dan Niculae, Matraguna o etnobotanica magica (Romaneasca), Leacuri si remedii magice.Editura Carpathia Rex, Bucuresti, 2006
3.Gh. Pavelescu, Mana în folklorul românesc. Contribuții pentru cunoașterea magicului, Editura Sibiu, 1944
4.Gh. Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni, Istitutul Social Român, Institutul de Cercetări Sociale al României, București, 1945
5. Simion Florea Marian, Botanica românească , editie ingrijita, cuvant inainte si note de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, Bucuresti, 2000
6. Antoaneta Olteanu,Scoala de Solomonie. Divinatie si vrajitorie în context comparat, redactor Eugenia Petre, Editura PAIDEIA,Bucuresti, 1999
7. Edward Frankell, Ferns, a natural history. Illustrated by Edgar M. Paulton, The Stephen Greene Press, Brattleboro, Vermont, 1981
8. Anne Pratt, The ferns of Great Britain, and their allies the club-mosses, pepperworts, and horsetails. Printed by Richard Clay and Bread Street Hill,London,1855
9. Angelo de Gubernatis, La Mythologie des Plantes Ou les Legendes du Règne Vegetal, Auteur de la « Mythologie zoologique » Professeur de sanskrit et de mythologie comparée à l’Institut des Études supérieures à Florence, Tome Second,C. Reinwald .Librairie-Éditeur Paris, 1882