Mac

Specii de mac

Specia de mac cel mai adesea folosită, fie că era vorba de gătit, de lecuit sau de vrăjit, este Papaver somniferum, originară din Europa de sud și cultivată în România mai ales în Transilvania. Este și specia la care mă refer în mod deosebit  în această monografie.

Macul de câmp, Papaver rhoeas, crește sălbatic pe câmpuri, mai ales prin culturile de cereale, pe marginea drumurilor, prin fânețe. Florile lui sunt numite în popor ”paparoane” și ele sunt organul plantei care era folosit medicinal împotriva tusei și durerilor de gât, pentru insomnii, pentru grăbirea erupțiilor în vărsat sau pojar.

Derivat de la paparoane, care apare mai des cu referință exclusiv la flori, macului de câmp, mac roșu, i se mai zice și paparoane, paparună în Bucovina, iar în Transilvania păpăruie.

Dacă ne uităm însă în Cartea Satului a lui Vasile Voiculescu, găsim denumirea de paparoane atribuită macului alb, respectiv speciei Papaver somniferum var. album, despre care doctorul scrie că este folosită pentru liniștire, pentru dureri de măsele și de gât. 

Afion, opiu, tiriacă, magiun

Toți acești termeni, folosiți de multe ori interschimbabil, definesc extractul sucului din capsulele de mac și derivatele acestuia. 

Opiul a pătruns în România ca leac și narcotic pe filieră turcească, odată cu o serie de ”năravuri” extravagante care i-au fermecat pe domnitorii noștri. Pe aceeași filieră au venit și denumirile substanțelor consumate. Afionul, în limbaj arhaic popular definește sucul de mac, dar mai este folosit și pentru a denumi planta în sine, și uneori chiar pentru a explica amețeala provocată de consumul extractului de mac. Termenul afion vine din turcă de la afyon, care la rândul său se trage de la grecescul opion, diminutiv al lui opos cu semnificația de suc. Andrei Oișteanu remarcă răspândirea în popor a termenului afion, prezent în versurile poeziilor populare ”Frunzuleană d’afion / În grădina lui Ion / Toate păsările dorm”, mai ales în relație cu somnul, ceea ce evidențiază folosirea generalizată a remediului împotriva insomniilor.

Theriaca este un preparat opiaceu care în antichitate era folosit ca remediu pentru mușcăturile de șarpe, termenul vine de altfel din greacă, de la therion cu definiția de ”animal sălbatic”. Rețeta originală conținea pe lângă opiu, și carne de viperă, care aprent era de asemenea esențială ca antidot împotriva veninului. În jurul acestui termen apar o serie de derivate. Filiera pe care ajunge la noi este tot din turcă, unde tiriaki este folosit și pentru a-i denumi pe consumatorii de opiu, respectiv tiriachiu pe românește. Asemănător cu felul în care afion a pătruns în limba vorbită, tiriachiu ajunge să funcționeze și ca substantiv dar și ca adjectiv, om tiriachiu fiind acela care suferă de amețeala binecunoscută a opiului, echivalată mai departe cu mahmureala. De la poreclă la nume a fost doar un pas, și sunt o grămadă de exemple consemnate în istorie cum ar fi boierul fanariot Constantin Tiriachiu, politicianul Alexandru Teriachiu, iar apoi cele înrudite Tereacă, Tirică, Țiriac etc. Andrei Oișteanu face o precizare foarte importantă despre însemnătatea tiriacului care pare să transceadă simpla lui folosire ca remediu terapeutic, citând un vechi descântec de mușcătură de șarpe a cărui formulă finală este ”leacul de la tiriacul”, în contextul în care în mod clasic descântecele se termină cu zicerea ”Descântentecul de la mine / Leacul de la Dumnezeu”. Folosirea în acest mod a cuvântului tiriac într-o înșiruire de versuri care au calitatea de a rămâne intacte de-alungul anilor, formulele magice bazându-se întocmai pe acest principiu, desemnează acest termen ca având în sine puteri miraculoase. Tiriacul apare aici cu funcția de concept magic. 

Din aceeași gamă de cuvinte relaționate cu consumul de opiu care au pătruns în limba română este și termenul amoc, pe care în dicționar îl găsim cu semnificața de furie, nebunie, izbucnire violentă, și mai precis: boală mintală tropicală care se datorează consumului de stupefiante și care se manifestă prin atitudini periculoase. DEX specifică proveniența franceză a termenului, dar și francezii l-au preluat la rândul lor din limba malaeziană odată cu substanța care cauzează acest simptom. Amokul malaezienilor este furia sau nebunia provocată de opiu precum și de lipsa lui. Orientul este de altfel tărâmul de unde provine opiul, China, Indonezia, Malaezia, fiind citate în operele scriitorilor români care fac referință la narcotic. 

Deși consumul de opiu a fost unul dintre obiceiurile turcești îndrăgite de domnitorii, boierii și târgoveții români, a luat cu adevărat amploare abia mai târziu când elita țării urmărea deja mai degrabă modelul vestic. La acel punct, opiul capătă o nuanță romantică și mai mult decât muză, sursă de inspirație pentru artiștii și scriitorii vremii, devine un etalon al civilizației la care românii aspirau. Discutând despre poezia lui Macedonski, primul poet român care a scris despre narcotice, Oișteanu amintește că ”Rondelul opiumului” este ”un element de sincronizare cu cultura europeană”, o cultură în care literatura stupefiantelor era deja înfloritoare. Altminteri, și în epoca de influență turcească directă extractul de mac era apanajul intelectualilor, Dimitrie Cantemir înregistrând că ”la turci nu e poet mai ales, nu e savant mai desăvârșit care să nu întrebuințeze acel suc de mac, ba chiar necontenit și într-o asemenea măsură, încât poate părea de necrezut omului căruia nu i s-a întâmplat să vadă acest lucru.” Majoritatea consemnărilor despre consumul de mac din literatura noastră au această aură romantică indiferent de perioada despre care se vorbește și indiferent dacă scriitorul agonizează în lipsa stupefiantului, semn al dependenței. E evidentă preluarea opiului cu rol narcotic cu predilecție de către lumea artei și a celor avuți, care își permit un astfel de obicei, și mai puțin în tagma celor cu aspirații spirituale, cum e de pildă el folosit de către derviși pentru a accesa stări de conștiintă elevate în care să poată simți prezentă conexiunea cu divinitatea, sau în rândurile soldaților (în armata turcă soldaților li se dădea opiu ca să fie mai combativi și ca urmare la întoarcerea acasă ei continuau să îl consume pentru că deja dezvoltaseră dependență). 

Un alt preparat pe bază de opiu care a fost inițial folosit ca remediu terpeutic și răspândit ulterior ca narcotic, este magiunul. În Dicționarul lui Lazăr Șăineanu, magiunul este menționat ca fiind o combinație de opiu, mac și aloe, care pentru a fi consumat se dizolva în apă sau cafea. Petru Culianu reia și el această rețetă în romanul Jocul de smarald, și o descrie ca o marmeladă verzuie din semințe de mac, ”adevăratul leac al nemuririi, un drog opiaceu peste măsură de scump”. 

Terapia cu mac și opioterapia

Macul a fost cultivat în Europa încă din neolitic, și cel mai probabil utilizările lui erau cu scop terapeutic, spiritual, și recreativ. Cesar Bolliac documentează consumul de mac în rândul dacilor, scriind că ei inhalau fumul nu numai în fumigații ci și din pipe, iar dacă fumigațiile atestă funcția terapeutică și ritualică a plantei, pipele făurite special pentru așa ceva arată că planta era posibil folosită și ca narcotic. 

Din punct de vedere medicinal, am văzut deja că macul apare în rețetele populare pentru insomnii, tuse și dureri de gât, dureri de măsele și grăbirea erupțiilor în bolile de vărsat și pojar. În Cartea Satului dr. Vasile Voiculescu subliniază că macul nu trebuie să fie luat fără prescripție medicală și sub nicio formă să nu se dea copiilor ceai de mac, iar această mențiune specială poate să denote un consum deja excesiv al extractelor din plantă în rândul populației rurale. Cu atât mai mult cu cât Valer Butură în a sa enciclopedie de etnobotanică românească în care adună informațiile populare despre plante așa cum au circulat ele din generație în generație, scrie clar că ”ceaiul din capsulele uscate ori semințele fierte în lapte se dădeau copiilor pentru somn”. ”Și pruncul, bând acest suc amețitor, îndată ațipește și doarme uneori chiar și ore întregi, doarme somnul morții, uitând de plâns, uitând de toate celea, după cum se exprimă adeseori româncele noastre” (Simion Florea Marian în Botanica poporană română vol. 2). O folosire mai delicată a macului, dedicată tot copiilor care nu-și găsesc liniștea și somnul, este de a pune florile sau numai capsulele de mac în scăldătoarea copiilor. În același scop, dar cu rol simbolic, am putea spune chiar magic, se pun măciuliile de mac și în scăldătoarea în care se botează copiii nou născuți ca aceștia să nu sufere de neliniști și insomnii. Se mai folosește macul pentru ”surpătură, friguri, gușă, fierbințeli, păr, uimă, precum și pentru multe alte bube.” 

Opioterapia este introdusă în Europa în evul mediu de către medicii și alchimiștii arabi. Vestitul medic Paracelsus promovează opiul ca panaceu universal și creează extractul laudanum paracelsi, opiu dizolvat în alcool, care este ulterior preluat de o serie de medici iluștri din diferite colțuri ale continentului. Opioterapia ajunge să fie venerată și în România, unul dintre adepții săi înfocați fiind farmacistul transilvănean de origine sasă J.M. Honigberger care scria că ”opiul este în Europa, ca și în India, unul dintre cele mai importante mijloace curative”. Există și documente care atestă existența remediilor pe bază de opiu în farmaciile din marile orașe din Transilvania în sec. XVI. Opiul, în diverse forme, folosit în popor ca medicament, apare și în manuscrisele lui Artur Gorovei: ”spirt cu afion amestecat este bun a se freca la partea cu durere”, tiriac într-o ”rețită de elecsir care înmulțește viiața, face a fi foarte sânătos și slobod de orice doftorie, întărește vârtute, deștiaptă sămțire…” 

Cum era de așteptat, se pot găsi și documente care contestă valoarea medicinală a opiului numindu-l otravă, sau mai corect spus, accentuează pericolul folosirii acestei terapii, cum ar fi cel scris de prof. Vasilache Slăvulescu. Acestuia i-a fost prescris opiul pentru tuse dar prelungind tratamentul a ajuns aprope de groapă, vorba lui. Oișteanu ține să precizeze că acesta este totuși unul dintre rarele documente românești în care se vorbește despre opiu ca otravă și nu ca remediu.

Macul conține numeroși alcaloizi dintre care morfina, tebaina, codeina, narcotina, papaverina, compuși folosiți și astăzi în producerea unei game variate de medicamente, urmărind în mare aceleași scopuri terpeutice precum cele din trecut.

Somnul amăgitor  

Iele purtând pe cap cununi de flori de mac și dansând goale, așa le descrie poetul Iancu Văcărescu. Cununile lor au, posibil, doar rol decorativ și simbolic în versurile lui, dar, luând în considerare funcția magică a cununilor folosită în relație cu personaje arhetipale, putem considera, în acest caz, macii ca instrument de vrăjit. Puterea lor narcotică e folosită aici în slujba ielelor despre care se spune că îi amețesc și îi amăgesc pe cei care le ies în cale în Noaptea de Sânziene.

Macul utilizat ca somnifer de către eroul din poveste apare și în basmul lui Petre Ispirescu ”Hoțu împărat”, dizolvat în alcool așa cum a procedat și Ileana Cosânzeana ca să poată evada împreună cu Făt-frumos de la curtea împăratului ursitoarelor, numai că de data aceasta afionul a fost pus în rachiu și nu în vin ca în legenda macului. 

Se pare că aceasta era o practică înrădăcinată în cultura populară, folosită de hoții care doreau să prăduiască, nu doar de fete și feți frumoși. În nuvela lui Caragiale ”Accelerat No. 17”, aceeași metodă o folosesc niște tâlhari pentru a-și jefui colegul de compartiment, dându-i să bea ”vin dulce cu dresuri” și să fumeze o țigară cu afion. 

Tot așa procedează și femeile care vor să-și adoarmă bărbații ca să-și poată întâlni amanții. O horă din Moldova zice așa:

”- Hai Ileană la poiană,
Ileană, Ileană!
Să săpăm o buruiană,
Ileană, Ileană!
Buruiana macului,
Ileană, Ileană!
Ca s-o dăm bărbatului,
Ileană, Ileană!
Să tot doarmă, doarmă dus, (…)
– Cum n-aș merge-n poieniță,
Bădiță, bădiță!
Dar nu pot după vroință
Bădiță, bădiță!
Că bărbatul rău mă teme. (…)
Buruiana c-om săpa
Și vom pune-o-n locul meu
Ca să doarmă somnul greu.” 

(horă culeasă de Simion Florea Marian, Botanica poporană română vol. 2)

Expresia ”ca să doarmă dracului” e înlocuită în unele cântece cu ”să se ducă dracului” ceea ce ar putea sugera că nevestele nefericite ar fi dispuse să le inducă bărbaților lor nu numai un somn dulce care le-ar putea da răgaz pentru o clipă de fericire cu alții mai pe sufletul lor, ci chiar somnul cel de moarte care le-ar putea scăpa pe veci de soții ”cei urâți”, așa cum putem desluși din versurile unui cântec din Muntenia:

”(…) Jur-prejurul patului,
Patului bărbatului,
Pune floarea macului
Ca să doarmă dracului!”

(cântec cules de Simion Florea Marian, Botanica poporană română vol. 2)

Mai sunt însă și cazuri în care femeile își năpăstuiesc bărbații dar apoi se răzgândesc, și desigur că au la îndemână și antidotul pentru vraja lor rea:

”Drag mi-a fost neicuț’al băl,
De trei ani mă țin cu iăl;
Dar acuma de vreo lună
Ne-am urât pentru-o minciună.
Și-i dau floarea macului
Să se ducă dracului;
Și-i dau frunză dă săcară
Ca să mă iubească iară.”  

(cântec cules de Simion Florea Marian, Botanica poporană română vol. 2)

Vrăji de dragoste, afrodiziac, opiacee naturale

Fetele care-și doresc să fie îndrăgite de băieți își pun flori de mac sub pernă sau îi vrăjesc cu flori mac:

”- Și cine l-o fărmecat?
– Mândrulița lui din sat.
Cu trei maci din trei grădini,
Cu apă din trei fântâni.” 

(cântec cules de Simion Florea Marian, Botanica poporană română vol. 2)

Iar când vraja-și făcea efectul și fata-și găsea alesul, pe drum spre cununie înainte să-și încalțe pantofii, își punea în ei atâtea fire de mac câți copii își dorea să aibă. 

Macul are un loc de cinste și în literatura erotică, nu numai asociat simbolic cu dragostea ci și folosit ca afrodiziac. Poeții decadenți care scriau despre puterile amoroase ale plantei, ”mâncătorii de opiu”, au fost acuzați de Nicolae Iorga, printre alți pudici, de ”erotism bolnav” și ”desfrânare zbuciumată”. Mircea Cărtărescu descrie macul ca ”floarea care lărgește pupilele femeilor și le face dornice de împreunare. În romanul său ”Orbitor” locuitorii unui sat se droghează cu ”praful vrăjit de opiu” numit ”sămânță de țigan” pe care femeile îl presară strategic în toate mâncărurile și în acest fel declanșează o orgie colectivă cu adevărat desfrânată în care ”toți, flăcăi și fete, gospodari și neveste, și-au scos bundele și cămeșile și s-au împreunat de-a valma, printre câini și copii, mamă cu fiu, tată cu fiică, frate și soră, și-așa au ținut-o (…)” 

Pare însă că opiul ca afrodiziac este mai degrabă dedicat femeilor, efectul său asupra bărbaților fiind diferit. Mircea Eliade scrie despre acest aspect în romanul ”Isabel și apele diavolului”: ”Opiul potențează sexualitatea feminină și suprimă pe cea a bărbaților.” Cu toate acestea apare des în rețetele afrodiziacelor, mixuri unisex, de cele mai multe ori alături de ultra potenta cantaridă.

Macul e strâns legat de tot ce ține de dragoste și procreare, iar efectul său narcotic e asemănător cu cel produs de opiaceele naturale, endorfinele, morfinele endogene, care sunt create organic în corpul femeii însărcinate și transmise fătului. Pliniu cel Bătrân avansa chiar ipoteza că această substanță pe care o și numea meconium (în greacă, suc de mac) este produsă în făt. 

La porțile lumii de dincolo

Floarea macului străjuiește porțile Iadului, cred românii din Bucovina, și amăgește sufletele morților să intre pe acolo în loc să meargă în rai:

”Iară floarea macului
Șede-n poarta iadului,
Și tot crește și-nflorește
Multe suflete-amăgește…” 

(versuri culese de Simion Florea Marian, Botanica poporană română vol. 2)

Și Romulus Vulcănescu descrie același peisaj cu maci crescând lângă Apa Sâmbetei, amăgind sufletele care trec în lumea de dincolo: ”Treci un câmp roșu de maci/ Nu vezi nici urmă de draci„ 

Acest motiv apare de asemenea în basmele românești atunci când eroul se apropie de lumea de dicolo și trebuie să traverseze un câmp cu flori adormitoare, iar încercarea sa este de a rezista somnului amăgitor. 

În relație cu moartea, macul nu apare doar în formă simbolică în cântece și basme, ci și realmente în rețetele preparatelor pentru pomenirea morților ca pâinile ritualice și colivele. Asocierea dintre semințele de mac presărate pe colivă și lumea de dincolo este atât de veche încât în textele creștin-ortodoxe din sec. XVII colivele sunt respinse ca fiind păgâne și respectiv este ferm interzisă aducerea lor în biserică pentru sfințire. 

Macul e folosit pentru a ajuta sufletele să traverseze în lumea de dincolo și să nu rămână în aceasta sub formă de strigoi. În acest sens, pe drumul mortului către cimitir se presară semințe de mac și se spune: ”Strigoiul să mănânce pe an câte-un bob și să nu mănânce inimile neamurilor lui”. Sau se pun semințele macului chiar în sicriu în așa fel încât mortul să le tot numere și să uite de cei de care s-a despărțit și de lumea-n care-a trăit. 

Legenda macului

Legenda macului, culeasă de Simion Florea Marian din zona Transilvaniei, îi are ca protagoniști pe Ileana Cosânzeana și Făt-frumos, ba chiar și pe Sfarmă-piatră, și urmărește linia clasică a basmelor populare în care prea frumoasa fată de împărat își așteaptă alesul, trecând printr-o suită interminabilă de pețitori, niciunul la fel de frumos ca ea și prin urmare refuzați pe capete. Iar când apare Făt-frumos în viața ei, e dragoste la prima vedere, rămân vrăjiți pe veci unul de celălalt și în mod firesc el o duce la părinții lui acasă la capătul lumii. Poate nu atât de clasic, încercările la care este supus craiul nu apar înainte de a se însoți cu a sa crăiasă (pentru ea frumusețea lui a funcționat ca garanție și pentru bărbăția lui) ci după o vreme când el se hotărăște să meargă să-și viziteze mătușa la capătul pământului. Deși își dorește să-l însoțească, Ilenei îi este recomandat să nu se aventureze căci drumul ar fi prea lung și prea anevoios pentru o făptură ca ea, așa că ea se supune iar el se pornește în călătorie. 

După 7 ani în care Ileana a plâns după el zi și noapte și a slăbit de-aproape a murit, într-o noapte se pornește în căutarea lui. În drumul său întâlnește un om care ”sfărâma cu brâncile stâncile cele mai groaznice” și care îi spune că bărbatul ei e ținut prizonier la împăratul ursitoarelor și o sfătuiește cum să procedeze ca să îl elibereze, și anume să se-mbie la împarat drept slujnică dar să aibă grijă să nu mănânce niciuna din bucatele care i se vor oferi la curtea lui ci să ronțăie din rădăcina pe care i-o dă el care o va ajuta să-i piară pofta de mâncare. Iar împăratul când o va vedea că nu mănâncă, îi va da bărbatul și-i va invita pe amândoi să trăiască la curtea lui, așa de tare îi plac oamenii frumoși că i se-nmoaie inima să-i aibă aproape. Iar ei într-o noapte vor fugi pe-același drum pe care ea s-a pornit. Și-i arată o stâncă mare pe care o sparge, iar sub ea, buricul pământului prin care ea trebuie să coboare pe o funie până în fundul pământului. O asigură că el îi va aștepta acolo și cum va vedea funia mișcându-se va ști că sunt ei și îi va trage înapoi sus.

Ajunsă la împăratul ursitoarelor, fata face întocmai cum a fost învățată, se face slujnică, refuză să mănânce și tot roade din rădăcina primită, iar când împăratul începe să se îngrijoreze de starea ei, Ileana îi povestește că suferă atât de mult după bărbatul ei dispărut că nu poate să-nghită nicio îmbucătură de mâncare. Atunci împăratului i se face milă și îl eliberează pe Făt-frumos. ”Când se văzură, de bucurie și plângeau și râdeau”. Primesc de la împărat și o casă în care să trăiască, dar Ileana Cosânzeana se ține de plan, pune în pământ rădăcina din care tot ronțăia și din ea răsar niște flori roșii care când se scutură lasă loc unor gămălii pline de semințe. Într-o seară ia gămăliile și le pune în vinul împăratului și al curtenilor, care pe dată cad într-un somn greu. Acela e momentul în care Ileana îl ia pe Făt-frumos și îl duce la locul de unde încă mai atârna funia pe care coborâse cu ceva timp în urmă, trage de ea iar Sfarmă-piatră îi trage în sus, pe pământ. Pe acest bărbat îl iau cu ei acasă și-l cinstesc pe viață.

”La anul, din semințele pe cari soția lui Făt-frumos le-a presărat pe pământ în urma ei, de aducere aminte pe unde a umblat, au răsărit niște plante, cari până în ziua de azi înfloresc niște flori roșii ca sângele, din semințele cărora se prepară leac de dormire. Iar numele acestei flori e macul.”

În această legendă regăsim elementele centrale în jurul cărora s-a țesut folclorul macului: dragostea căci macul e privit ca afrodiziac și strâns legat de iubire în diverse ritualuri, somnul ca efect terapeutic esențial datorită proprietăților lui sedative, liniștitoare, și protecția, planta fiind folosită în descântece cu acest rol. În treacăt fie spus, nu degeaba ronțăie Ileana Cosânzeana rădăcina de mac, ea fiind folosită medicinal în tulburările stomacului și într-adevăr, cu precădere pentru a tăia pofta de mâncare. 

Descântece

Descântec de sperietură, de liniștire, dedicat momentelor când omul este înspăimântat, supărat, necăjit, când îi e mintea neliniștită și nu-l lasă să doarmă noaptea, de fapt când e vulnerabil și e mai ușor de ”atăcat” de astfel de ființe mitologice care nu sunt altceva decât întruchiparea spiritelor necurate care bântuie imaginarul popular.  

”O venit omul mare
De la pădurea mare,
Om păros
Și sperios,
Cu mâinile păroase
Și cu picioarele păroase,
Cu ochii înholbați,
Cu dinții mare colțați,
Cu obrazul mare,
Cu căutătura-nfiorătoare.
Și-o venit asupra nopții
Când N. o fost supărat
Bolnav și înfierbântat.
Și-o venit prin nevoie
Pe N. să-l spăimânte,
Zilele să-i scurte,
Viața să-i ciunte.
(…)
”Tu de nu me-i asculta,
Pe N. de nu le-i lăsa
Și de nu te-i depărta
(…)
Pe mare te-oi arunca,
Peste 99 de mări,
Peste 99 de țări,
Să te duci să te topești
Și se mi te răstopești,
Să rămâi ca spuma pe mare
Ca apa pe sare,
Ca roua la soare,
Ca un fir de mac uscat
În patru despicat…
(…)
De la mine descântecul
De la Dumnezeu leacul.”

Descântec de lapte la vaci, aflat de la o femeie de etnie romă pricepută în ale vrăjilor, folosit întotdeauna într-o luni, marți sau sâmbătă. Versurile se repetă de nouă ori și din aceste nouă doar una dintre recitări are efect. 

”(…) Iar voi Stirigoaie,
Voi Moroaie,
Voi fermacătoare,
Voi diochitoare!
Voi vă pierdeți
Și vă duceți
La Ler împărat,
La al vostru pala.
Acolo să mergeți,
Acolo să ședeți,
Acolo să pieriți,
Acolo să vă izărâți,
Pe Lunaia-o părăsiți”
Ea să rămână curată
Și luminată
Ca roua-n cer,
Ca poală Sântă Măriei.
Că voi dacă nu-ți ieși
Și nu vă veți prăpădi
Ca acu v-oi împunge
Și vă voi străpunge.
Cu cuțitul v-oi tăia,
Cu sufletul v-oi sufla,
Cu limba v-oi descânta…
Mie să nu-mi fie păcat,
Că eu altuia n-am luat
Cât îi un fir de mac uscat
În patru despicat,
Numai cât îi de la Domnul lăsat,
Limpede, curat,
De Sântă Maria măsurat…
De la mine descântecul,
De la Dumnezeu darul!”

Autor: Ioana Cotulbea

Ilustrație botanică: Bioma 

Bibliografie:

1. Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română: istorie, religie și literatură, ed. a 4-a rev., adăug. și il., Iași, Polirom, 2019
2. Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumul II/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
3. Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1979
4. Vasile Voiculescu, Cartea satului, Toate leacurile la îndemână, Ed. III-a, Fundația Culturală Regală ”Principele Carol”, Insitutul de arte Grafice ”Luceafărul” S.A., București, 1938
5. Simion Florea Marian, Vrăji, farmece și desfaceri, Descântece poporane române, Editura Coresi, București, 1996