Descriere
Papucul doamnei, Cypripedium calceolus L., este considerată una dintre cele mai frumoase orhidee sălbatice din România, fapt pentru care a și fost culeasă în mod excesiv până a devenit o raritate, protejată prin decret legal încă din 1938. Planta crește până la 80 cm înălțime, are frunze late, ovale și flori mari, al căror label inferior se umflă sub forma unui papuc galben, cu puncte și dungi roșu purpuriu, în timp ce restul petalelor se colorează mai înspre vișiniu.
Populația acestor orhidee, extrem de rare la nivel european, se concentrează cu precădere în Munții Retezat, mai specific în Retezatul mic, în coșurile masivelor Piule, Scorotele, Piatra Iorgovanului și Albele.
Papucul-doamnei crește în zonele umbroase și îndrăgește solurile calcaroase. Este numită așa în Bucovina și Moldova, iar în Transilvania i se spune simplu, papuc.
Context geografic și climatic
Flora tropicală a munților Retezat, conservată în fosilele descoperite în zăcămintele de cărbune ale depresiunii Petroșani, a dispărut odată cu perioada glaciară a cuaternarului când limita zăpezii veșnice ajunsese până la Carpații Meridionali. Urmele glaciațiunii, se simt nu numai în peisajul spectaculos al ghețarilor de pe vârfuri, uriașele circuri glaciare, iezerele străjuite de morene, ci și în clima aspră care a păstrat o floră aparte. De pe valea Cernei vine însă boarea mediteraneană care instalează în Retezatul Mic o climă mai caldă pe care rocile sale termofile reușesc să o înmagazineze și astfel să găzduiască o serie de plante sudice, migrate din Munții Banatului. Amestecul de climă și structuri de roci creează un mediu fertil pentru o floră foarte particulară pe treptele glaciare, pe grohotișuri, în jurul lacurilor, pe pajiștile înalte, niște asociații vegetale care poartă numele științific ”retezaticum”.
Legenda papucului-doamnei
Era o vreme când turcii prăduiau și distrugeau pământurile românilor, îi omorau sau ”prinzandu-i cot la cot, îi duceau ca pe niște vite în țara lor, de unde nu se mai întorceau apoi”. Pe acea vreme, la o margine de sat, era o casă frumoasă a unei văduve al cărei bărbat murise luptându-se cu turcii. Femeia rămăsese cu băiețelul său ”care semăna ruptă bucățică tătâne-său”. Într-o bună zi, în timp ce băiețelul se juca iar ea își făcea treburile prin gospodărie, vede pe vârful unui deal o mulțime de turci năvălind înspre sat. Își înșfacă atunci copilul și o pornește la goană către mijlocul satului să își anunțe vecinii de pericol, dar cum plouase zilele acelea și drumul era înămolit, un papuc îi rămâne înglodat. Desigur că femeia nu bagă de seamă și aleargă mai departe, strigând în gura mare că vin turcii. Sătenii se înarmează cu furci, topoare și ce mai aveau la îndemână și ies la luptă, reușind să îi gonească pe turci înapoi de unde au venit. Când pericolul părea în sfârșit că s-a stins, doamna se pornește împreună cu câțiva săteni în căutarea papucului pierdut, fără succes însă, căci papucul părea c-ar fi intrat în pământ. Mai mult decât atât, chiar pe locul unde-și amintea ea că i-a rămas prins în noroi, răsărise o buruiană, a cărei floare arăta întocmai ca un papuc. ”Și de-atunci buruiana aceea s-a numit papucul-doamnei. Și tot așa se numește ea și astăzi”.
Legenda aceasta este culeasă de Simion Florea Marian din zona Bucovinei și publicată în ”Botanica poporană română”.
Tot de acolo aflăm și că terapeutic, papucul-doamnei se folosește pentru glezne scrântite, și anume se face o fiertură din plantă cu care se oblojește piciorul scrântit de trei ori pe zi în trei zile de sec.
Legenda pietrei Iorgovanului
Legenda stâncii pe care cresc florile de papucul-doamnei datează aparent cam din aceeași perioadă cu legenda plantei, din timpurile când turcii cutreierau pământurile României, și sună așa:
A fost odată ca niciodată un balaur care mânca fete și care a ajuns și prin Munții Retezat. Pe vremea aia, aproape de Hațeg, în locul numit Subcetate, trăia un împărat, care avea și el o fiică. Castelul lui, ale cărui ruine se zice că le poți vedea și astăzi, era lângă un vârf de munte pe care împăratul l-a retezat ca să poată vedea mai bine împrejurimile și să nu fie luat prin surprindere de balaurul mâncător de fete, de unde și numele muntelui Retezat. Vestea primejdiei s-a răspândit în lung și-n lat până la voinicul Ivan Iorgovan, care s-a dus la un fierar să-i făurească o sabie care să taie ca gândul. Primind sabia, viteazul s-a gândit s-o încerce și a lovit cu atâta putere o piatră de a țâșnit un izvor din locul acela. De atunci stânca se numește Piatra Iorgovanului.
Ivan, călare pe muntele Bou, a ieșit chiar înaintea balaurului și i-a tăiat vârful cozii. L-a urmărit apoi mai departe pe muntele Borăscu, de-alungul văii Cernei, tot sfârtecând bucăți din el, iar în apropierea Mehadiei i-a tăiatcapul. Se povestește mai departe cum capul balaurului s-a ascuns în peștera de la Coronini și a dat naștere unor roiuri de muște veninoase care pustiau tot ce le ieșea în cale. Legenda se sfârșește odată cu ultimele rămășițe pământești ale balaurului, muștele ”columbace”, închise pe vecie de turcii care au zidit gura peșterii.
Autor: Ioana Cotulbea
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie
- Tudor Opriș, Plante unice în peisajul românesc, București, Editura Sport-Turism, 1990
- Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumul II/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice,indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010