Descriere
Să fugi de ea ca de șarpe, ca de dracul, se zice pe la noi. Și-atunci cum se face că această apariție roșie cu punctulețe albe, aproape ca baticul Scufiței Roșii, e pe cât de magică pe atât de banală, căci e întâlnită la tot pasul în decorațiunile obișnuite ale caselor, magazinelor, restaurantelor, pensiunilor, și mai ales ale locurilor de joacă pentru copii? Să fie influența vestică și ale sale povești despre zâne, sau teoriile actuale care afirmă că adevărata origine a lui Moș Crăciun e undeva în Siberia unde muscarițele se uscau pe brad iar shamanii intrau și ieșeau pe horn?
Dacă săpăm un pic mai adânc în istoria practicilor vrăjitorești de pe la noi, găsim însă rădăcinile ciupercii din poveste și în cultura românească.
Amanita muscaria își păstrează misterul, să afli despre vrăjitoare nu e un lucru ușor căci secretele lor sunt bine ferecate. Acest text este doar începutul cercetării.
Relația simbiotică dintre muscariță și copaci
Buretele șerpesc apare mai întotdeauna sub mesteceni, brazi, pini sau stejari, o imagine feerică, a cărei explicație științifică amplifică aura de magie. Ciuperca trăiește într-un soi de iubire frățească cu aceste specii de copac, oferindu-și unul altuia suport mutual și nutrienți. Acest gen de relație simbiotică între fungi și plantele cu rădăcini se numește micoriză și e o poveste de parteneriat evoluționar cu originea în vremuri antice, acum aproximativ 500 de milioane de ani, când ciupercile și plantele începeau să colonizeze pământul.
Ceea ce observăm la suprafața solului, respectiv piciorul alb cu pălărie roșie acoperită de puncte albe, e doar fructul miceliului răspândit sub pământ. Hifele ciupercii, rețeaua de filamente care formează miceliul, se conectează cu rădăcinile copacilor și în acest fel îi dăruiesc nutrienți pe care îi extrage din sol, mărind și suprafața de absorbție a rădăcinilor în așa fel încât să poată suge mai multă apă din pământ. Primește în schimb carbohidrați, pe care copacii îi produc prin fotosinteză și de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta.
E o relație perfectă de simbioză în care atât buretele-șerpesc cât și copacul cu care se înfrățește își împlinesc nevoile pentru supraviețuire și pentru creștere, o colaborare atât de armonioasă încât dăinuiește de când au apărut pe pământ și probabil va dăinui în continuare până când vor dispărea.
Pălăria-șarpelui / Pălăria-dracului
Prin Bucovina se crede că șerpii au o deoseibită plăcere de a suge laptele buretelui, sucul albicios care apare imediat în picături când rupi o bucată din ea. Și că îi place încă și mai mult să îl mănânce cu totul. Acest fapt nu e deloc deosebit când ne gândim la renii care de asemenea consumă muscarița, și a căror urină e consumată la rândul lor de shamanii din Siberia, pentru că prin procesarea digestivă din stomacul animalelor se filtrează o substanță toxică prezentă în ciupercă, iar ceea ce rămâne e compusul căutat de shamani pentru a intra în transă.
Se pare că și urșii mănâncă pălăria-șarpelui, și ar putea exista o paralelă între căutările spirituale shamanice și cele absolut naturale ale urșilor. Nu e vorba despre starea specială de conștiință care le oferă shamanilor posibilitatea de a călători în lumile subtile și de a comunica cu spiritele ancestrale, ci mai degrabă de starea de curaj și putere necesară pentru a confrunta cu calm și conținere aceste experiențe intense. Similar, urșii consumă ciuperca mai mult în sezonul de împerechere, când trebuie să înfrunte și cel mai probabil să se lupte cu alți masculi, inclusiv cu puii pe care ursoaica obișnuiește a-i ține aproape mai mulți ani după naștere. Mai sunt și alte animale care mănâncă cu drag muscarițele, cum ar fi vulpile și veverițele. Ca să nu mai pomenim melcii și viermii, dovadă că mitul care mai umblă încă printre necunoscătorii de ciuperci, cum că bureții care-s otrăvitori îi vei găsi intacți prin păduri, e complet eronat și periculos.
În credința românilor din popor, buretele-șerpesc este nu numai otrăvitor, dar chiar letal. În Moldova se zice că poartă această denumire pentru e la fel de iute și de veninos ca șarpele și dacă vreun om l-ar mânca ar muri îndată.
Muscariței i se mai spune și pălăria-dracului, în primul rând ca să se știe bine că nu e lucru curat, să înțeleagă oricine că mai cuminte e să lași în pace ciuperca asta și să nu-ți încerci norocul. Dar și pentru că umbla povestea că are pălărie roșie ca comănacul dracului, iar dracul când era fugărit de sfântul Ilie să-l trăsnească, și-a găsit adăpost fix sub această pălărie, pe care apoi de ciudă a mâncat-o.
Muscariță în alifiile halucinogene ale vrăjitoarelor
Muscarița ar fi una dintre ingredientele pe care vrăjitoarele le foloseau pentru a atinge stările în care să posede binecunoscutele viziuni de călătorii în zbor pe limbi de melițe. Alte plante folosite erau măselărița, ciumăfaia, mătrăguna. Nu există dovezi scrise care să ateste aceste lucruri, ceea ce e și firesc pentru că tot ce ține de practica vrăjitorească e de obicei ținut secret, informațiile acestea prețioase fiind transmise în interiorul confreeriei, vrăjile spuse în gura mare își pierd puterea și îl pun în pericol pe vrăjitor. De altfel, puținele dovezi istorice cunoscute au fost smulse în timpul inchiziției. Știm deci că aceste plante au fost folosite în Europa centrală și occidentală, și putem presupune că fiind exact plantele halucinogene care răsar și pe pământurile noastre, au fost și pe aici folosite cu aceleași scopuri.
Mai știm și că vrăjitoarele nu au lipsit de-alungul timpului din cultura noastră, și că și româncele și românii care se îndeletniceau cu astfel de preocupări mai puțin obișnuite și în general temute de oamenii obișnuiți, își preparau poțiuni prin care să-și provoace viziunile. Cea mai veche atestare într-un document este din 1741, în Banatul sub ocupație austriacă, unde trei femei din Sânpetru Mare au fost acuzate de vrăjitorie și trimise în judecată, împreună cu măturile vrăjite și oala în care își preparaseră alifia.
Substanțele halucinogene pătrundeau în corpul vrajitoarelor absorbite prin piele. I.P. Culianu este însă de părere că acestea ungeau cu acele alifii speciale și melițele pe care apoi le încălecau în zbor, în așa fel încât atunci când le strângeau între picioare, narcoticul putea fi mai ușor imersat de pielea sensibilă a vaginului.
”Strigoile se adună pe muntele Retezat. Ele vin pe limbile melițelor și pe mături. Ele se ung cu ceva unsori, fiind în pieile goale, apoi fug pe horn afară”. ”Pe la miezul nopții (de Sf. Andrei), a văzut cum femeia s-a sculat, s-a uns cu niște unsoare și a ieșit pe horn afară.” – din informațiile adunate de etnologul Gh. Pavelescu și redate de Andrei Oișteanu în cartea sa Narcotice în cultura română.
Moartea muștelor
Muscarița, buretele-gâzelor sau buretele-muștelor, pare atât de împestrițată de la depărtare că ai putea zice că e acoperită de insecte. În Bucovina se și face din această ciupercă o soluție cu care se stârpesc muștele. Se mărunțește buretele și se fierbe fie în lapte dulce, fie în apă în care se adaugă zahăr, iar apoi se așează vasul cu licoarea în muscăriș. Muștele sunt ademenite de dulceața care le promite o masă gustoasă, dar pier imediat cum o gustă.
Leacul pentru otrăvirea cu ciuperci
Umblă multe mituri cu privire la recunoașterea ciupercilor comestibile, cel mai cunoscut fiind testul cu lingurița de argint care s-ar înegri la contactul cu toxinele. Ar mai fi și teoria potrivit căreia orice ciupercă ținută îndeajuns de mult în oțet de vin ajunge să devină comestibilă. Niciuna atestată până acum.
Primul ajutor în caz de intoxicare cu ciuperci este golirea stomacului, clasicele degete pe gât sau băutul de apă caldă care ajută omul să vomite. Apoi intra în joc sarea amară, care ajuta la curățire, și cărbunele care să absoarbă toxinele. În Cartea Satului, dr. Voiculescu spune că ”alt leac și mai tămăduitor, este stomacul de iepure de casă (rânză). Se iau rânzele a 10 sau 12 iepuri de casă și așa crude se mărunțesc și le dăm otrăvitului cu ciuperci să le înghită.”
Autor: Ioana Cotulbea
Ilustrație botanică: Bioma
Bibliografie:
1. Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română: istorie, religie și literatură, ed. a 4-a rev., adăug. și il., Iași, Polirom,
2019
2. Simion Florea Marian, Botanica poporană română Volumul I/ Ediție critică, introducere, repere biobibliografice,
indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura
Brădățan, Editura Academiei Române, Suceava, 2010
4. Vasile Voiculescu, Cartea satului, Toate leacurile la îndemână, Ed. III-a, Fundația Culturală Regală ”Principele
Carol”, Insitutul de arte Grafice ”Luceafărul” S.A., București, 1938